Dacă ţii artă veche în casă, rişti să ia foc

Pe 29 mai a început Bienala de la Veneţia, o expoziţie internaţională de artă, film, muzică contemporană şi arhitectură care se ţine din 1895 încoace. România a participat cu două proiecte: O expoziţie imaterială a Bienalei de la Veneţia şi Centru de reflecţie pentru istorii suspendate. O încercare. Cel de-al doilea proiect, curatoriat de Anca Mihuleţ, a cuprins cinci artişti români şi o poloneză de 34 de ani, Karolina Bregula, şi a avut ca temă reprezentarea vizuală a evenimentelor mici din istorie, eclipsate de cele majore.

Cetățeni în costume ignifuge

Videos by VICE

Karolina a realizat mocumentarul (documentar fictiv) Fire Followers în care prezintă istoria unui oraş fictiv din nordul Europei, care a luat foc de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Cetăţenii orăşelului se tem de un conclav de istorici ai artei, care au ajuns la concluzia că incendiile din muzee şi galerii sunt benefice, pentru că reînnoiesc arta locală. Aşa că s-au apucat să o incendieze, oriunde ar fi ea. Cetăţenii sunt atât de înspăimântaţi, încât poartă costume ignifuge, îşi aruncă operele de artă din casă şi se feresc de muzeele locale.

I-am scris Karolinei ca să aflu de ce o artistă poloneză a vrut să participe la pavilionul român de la Bienala de la Veneţia, dar și pentru că trăiesc într-o ţară unde nişte australopiteci au incinerat tablouri inestimabile, aşa că mi se pare cumva normală ideea asta de reînnoire a artei prin incendiere. În plus, informaţiile din film par atât de reale, încât am pus şi eu botul că oraşul chiar există. 

Karolina se ocupă de fotografie, instalaţii, perfomance-uri, film, grafică digitală și un label de muzică.

VICE: Cum ai ajuns să mergi la Bienala de la Veneţia din partea României?

Karolina Bregula: Anul trecut Curator’s Network, o platformă de colaborare între agenţii culturali, s-a ţinut în Cracovia. Unul dintre fondatorii evenimentului a fost curatorul Anca Mihuleţ. Am cunoscut-o la o analiză a portfoliului şi am discutat mai mult după. M-a invitat să iau parte la expoziţia Centru de reflecţie pentru istorii suspendate. O încercare. Îmi place mult să reprezint alte ţări. Iubesc ideea că la Bienala de Veneţia expoziţiile naţionale devin din ce în ce mai internaţionale. Sunt mândră să fac parte din procesul ăsta.

Artişti şi curatori reali din Bergen au jucat în filmul ăsta.

Cum ţi-a venit ideea pentru acest subiect?
În mai 2011 am vizitat oraşul Bergen din Norvegia, pentru a studia ceva acolo. Are o istorie tragică şi fascinantă a incendiilor. A ars de nenumărate ori din 1702 încoace. În prezent au loc incendii la o scară mult mai mică. Povestea oraşului mi s-a părut un context perfect pentru povestea mea despre cum ceva nou se naşte din cenuşă. Am ales oraşul ăsta şi pentru că e foarte pitoresc şi dă impresia c-ar putea fi un oraş de oriunde. Povestea mea e pur fictivă, iar oamenii şi locurile adevărate pe care le-am introdus în ea sunt jocul meu cu adevărul şi falsitatea.

Cetăţenii oraşului îşi aruncă arta la gunoi

Cum ai ajuns să faci povestea sub formă de documentar?
L-am făcut să arate aproape complet ca un documentar, dar am lăsat nişte mici subtilităţi prin care să-ţi dai seama că povestea nu e de încredere. Filmul creează din start o anumită certitudine că-i vorba de realitate, dar cu cât avansează devine din ce în ce mai puţin credibil şi provoacă disconfort, pentru că nu ştii unde începe şi unde se termină jocul. Am scris scenariul şi am găsit actori neprofesinişti pentru roluri. Multe sunt jucate de artişti şi curatori din Bergen. Şi Andra Rottenberg, una dintre cele mai cunoscute şi respectate personalităţi din arta poloneză, joacă un rol episodic scurt. Acelaşi lucru-l fac şi cu spaţiile. Deşi majoritatea sunt din Bergen, mai introduc din când în când un spaţiu artistic foarte cunoscut din altă parte.

Din imagini oraşul ăsta poate fi oriunde, mai puţin în România, că pare prea curat.

Ce poţi să-mi spui despre oraşul imaginat de tine?
Are dimensiune medie. Nu spun nimic în film despre locuitorii lui, dar îmi imaginez o populaţie de o sută de mii, deși pe ecran se văd doar câteva mii. Îţi dai seama că e în Norvegia după arhitectura caselor şi după limba vorbită, dar chiar şi aici am creat confuzie. În general e un loc care poate fi nicăieri şi peste tot.

De ce ajung oamenii să respingă operele de artă cu totul, în loc să-i ostracizeze pe cei care provoacă incendiile?

Încerc să creez o asociere cu societăţile europene ale zilelor noastre, care s-au obişnuit să ducă o viaţă sigură şi comodă. În acest context resping arta care acoperă subiecte dificile precum politica, istoria sau problemele sociale. Ne temem de arta care ne pune-n faţă cu realitatea, care ne obligă să ne gândim la lucruri neconfortabile. Personajele din filmul meu resping arta în acelaşi mod. Cu toţii ştim cazuri de respingere a artei, sunt singur că au existat dezbateri despre arta controversată şi sponsorizările din bani publici pe care le-a primit şi-n România.

De ce sunt oamenii din povestea ta atât de neajutoraţi în faţa incendiilor?

Oraşul are o tradiţie a arhitecturii din lemn. Toate oraşele de acest gen sunt confruntate cu incendii. Sistemele de prevenire ajută, dar nu elimină riscul complet. Bergen încă mai are multe case de lemn, iar în luna în care am filmat acolo am văzut câteva proaspăt arse. Aşadar presupun că neajutorarea asta şi spaima care vine cu ea sunt naturale.

Arta e ciclică precum viaţa plantelor.

 

De ce în filmul tău arta nouă poate fi creată numai dacă cea veche arde?

Un bătrân istoric al artei vorbeşte despre ideea asta şi spune că aparţine unor futurologi. În film încerc să prezint dezvoltarea artei ca un proces ciclic şi de-asta am ilustrat acest lucru prin viaţa plantelor, care funcţionează asemănător.

 

Tu crezi că arta veche scade cumva valoarea celei noi?

Nu şi n-am spus niciodată în film că arta veche nu ne lasă s-o apreciem pe cea nouă. Eu încerc să arăt prin personajele mele că incendiile repetate care distrug mereu colecţiile de artă au creat un proces natural al dezvoltării artei locale. Deci din motive istorice arta nouă nu poate fi realizată, dacă nu dispare cea veche. Folosesc acest film pentru a face spectatorul să reflecte asupra progresului artei în general.