De ce ar trebui să te îngrijoreze că Erdogan a devenit mai puternic decât vrea Dragnea să fie

(Fotografie de Rasande Tyskar, via Flickr)

La sfârșitul săptămânii trecute, Turcia a intrat într-o nouă eră după ce poporul a decis să-i dea puteri sporite președintelui Erdogan. Chiar dacă ai fi tentat să crezi că referendumul acesta nu te va afecta în mod direct, am toate motivele să te contrazic: evenimentele din Turcia se încadrează în valul de schimbări care a cuprins recent toată planeta, iar România nu este chiar o insulă de stabilitate în acest ocean agitat. Și dacă mai vrei argumente am să-ți mai dau vreo două. Primul ar fi că există suficienți politicieni români îndrăgostiți de stilul autoritar al lui Erdogan de a-și conduce țara. Cum ar fi spre exemplu Ponta. Și, încă o informație interesantă: între București și Istanbul sunt fix 625 de kilometri. La o adică, mai puțin decât raza de acțiune a unei rachete balistice.

Dacă-i asculți pe adepții lui Recep Erdogan, prevederile adoptate prin referendum transformă sistemul de guvernare de la Ankara într-unul prezidențial, dar asta nu însemnă că este și ne-democratic: până la urmă țări ca Statele Unite au regimuri prezidențiale. Există, însă, două mari probleme în această argumentație.

În primul rând, separațiile între cele trei puteri în stat, care stau la baza oricărei democrații autentice, se cam pierd. Președintele controlează executivul, unde este șeful guvernului din care dispare funcția de prim-ministru. În ceea ce privește legislativul, șeful statului, care era obligat să fie neutru până acum, devine și membru de partid, iar alegerile parlamentare și cele prezidențiale se vor desfășura simultan. În practică, asta va însemna că președintele va funcționa ca locomotivă la parlamentare și va controla principala formațiune politică din legislativ. În sfârșit, președintele va controla și Consiliul Suprem al Magistraturii.

A doua problemă este că vorbim de Erdogan: deși atribuțiile de până acum ale funcției de președinte erau mai mult simbolice, asta nu l-a împiedicat să imprime un caracter tot mai autoritar regimului de la Ankara. Gândește-te numai la valul de epurări care au urmat după tentativa de puci de anul trecut: peste 40 de mii de persoane arestate, peste o sută de mii de funcționari din domenii cheie concediați, aproape 200 de ziare, agenții de presă, televiziuni, posturi de radio, edituri și pagini de web specializate în știri – închise. Asta ca să nu mai vorbim de miile de conturi de twitter blocate. În Turcia se poate face pușcărie pentru insultarea președintelui – este suficient să faci mișto de el pe pagina ta de Facebook și te poți trezi târât prin instanțe. Turcia este, în prezent, țara cu cel mai mare număr de jurnaliști aflați în închisoare, majoritatea sub acuzația că ar sprijini grupări teroriste.

Iar aici vorbim doar despre cei care au deranjat politic sau ar putea reprezenta o potențială amenințare la adresa lui Erdogan. Există, însă, rapoarte, că cenzura merge atât de departe încât au fost blocate chiar și secțiuni ale comunității LGBT pe Reddit sau paginile de Instagram ale producătorilor de alcool – chiar dacă acesta nu este interzis într-un stat încă laic.

Dincolo de cele două probleme de mai sus, faptul că referendumul nu a fost tocmai în regulă este probat și de campania care l-a precedat și chiar și de modul în care s-a desfășurat. Atât președinte Erdogan, cât și membrii guvernului AKP au făcut o campanie agresivă în favoarea schimbării Constituției, campanie marcată și de derivele naționaliste și populiste împotriva unor țări ale Uniunii Europene, în special Olanda și Germania, care au fost acuzate chiar și de fascism. Cum cea mai mare parte a presei este pro-guvernamentală – iar cea independentă este, oricum, timorată de campania de arestări și închideri de organizații media – mesajele în favoarea unui vot „Da" au fost mult, mult mai vizibile și mai prezente.

Chiar în ziua referendumului, Comisia Electorală a schimbat regulile și a acceptat să fie incluse la numărătoare peste un milion de buletine neștampilate – număr care se apropie de diferența dintre voturile DA și cele NU. În plus, în regiunea kurdă, unde partidul lui Erdogan are foarte puțini adepți, dar care este puternic militarizată, s-a înregistrat un număr curios de mare de voturi DA. Iar asta s-a întâmplat în condițiile în care kurzii nu au niciun motiv să îl iubească pe Erdogan – a refuzat, acum câțiva ani, să îi ajute pe cei din orașul sirian Kobani, în ciuda protestelor masive din Turcia și a relansat războiul cu PKK-ul (organizația kurdă).

Majoritatea acestor nereguli au fost sesizate de opoziție, care a depus mai multe contestații, și de observatorii APCE; Uniunea Europeană, la rândul său, s-a abținut să îl felicite pe Erdogan pentru victoria în referendum, un răspuns rece care, în limbaj diplomatic, înseamnă destul de mult. Răspunsul bossului de la Ankara? Observatorii să stea la locul lor, iar europenii, în general, arată „mentalitate de cruciat". Dacă nu îți amintești cine le mai zice „cruciați" occidentalilor, îți spun eu: extremiști musulmani ca ăia din Al Qaida și Statul Islamic.

Majoritatea obținută de Erdogan la referendum – puțin peste 50% – este destul de fragilă, dat fiind impactul schimbărilor. Chiar dacă s-ar dovedi că neregulile sesizate de opoziție și de observatori nu au afectat rezultatul final, ceea ce este greu de crezut, aproape jumătate din populația țării a arătat că nu a pus botul la propaganda oficială. Dincolo de asta, rămân toate acele fracturi care s-au accentuat în ultimii ani. Ai, pe de-o parte, fractura între turcii pro-europeni, laici și urbanizați, și cei tradiționaliști, care în locul valorilor europene preferă să se raporteze la ce le zice imamul în moschee. Anatolia și coasta Mării Negre au votat „Da", în timp ce principalele trei centre urbane – Ankara, Istanbul și Izmir – au votat împotriva amendamentelor la Constituție.

Lăsând la o parte ciudățenia cu voturile „Da" din regiunea kurdă, majoritatea populației de acolo s-a pronunțat împotriva amendamentelor. Toate aceste diferențe sunt importante pentru că, dincolo de teoria politică, referendumul a fost perceput, în mare măsură, ca unul cu privire la Erdogan și la politicile lui. Iar acestea nu se limitează la eforturile sale din ultima perioadă, despre care s-a scris foarte mult, de a-și consolida puterea.

Vorbim aici și de ideologia islamistă pe care, treptat, încearcă să o impună într-un stat pe care Atatürk, idolatrizat încă de mulți turci, l-a văzut ca laic, ideologie care se vede într-o serie de măsuri gen cele cu descurajarea alcoolului, despre care ți-am spus mai devreme, acceptarea vălului islamic în instituții publice, încurajarea învățământului islamic, etc. Vorbim și despre politica externă, acel neo-otomanism care s-a întors împotriva Turciei: Erdogan se vedea ditamai liderul regional, un exemplu pentru statele arabe din regiune, însă a reușit să își pună multe dintre ele în cap – Egiptul după ce Frații Musulmani, pe care i-a sprijinit au fost înlăturați de la putere de armată, Irakul, unde a trimis forțe armate fără acordul Baghdadului, Siria, unde s-a concentrat atât de tare pe înlăturarea lui Bașar al-Assad încât a tolerat expansiunea Statului Islamic, până când gruparea jihadistă a început să lanseze atacuri pe teritoriul Turciei.

Vorbim, de asemenea, despre modul în care Erdogan înțelege, în ultimii ani, să facă politică: prin generarea de crize prin care să-și consolideze puterea și să-și impună punctul de vedere. Gândește-te doar că războiul cu kurzii s-a reluat în iulie 2015, la scurt timp după eșecul din alegerile din iunie ale aceluiași an, când AKP-ul nu reușise să obțină majoritatea care i-ar fi permis să modifice Constituția în Parlament. La anticipatele din noiembrie, însă, rezultatul partidului a fost ceva mai bun, astfel încât, cu sprijinul ultra-naționaliștilor Erdogan și-a atins scopul. Gândește-te și cum a înțeles să-și mobilizeze electoratul acum – prin atacuri virulente împotriva europenilor, asta în condițiile în care Uniunea Europeană este, de departe, cel mai important partener economic al Turciei.

Faptul că Erdogan intenționează să o țină tot așa este arătat și de declarațiile pe care le-a făcut imediat după referendum, nu doar cele cu privire la observatori și „mentalitatea cruciată", ci și acelea cu privire la re-introducerea pedepsei cu moartea și abandonarea negocierilor de aderare la UE.

Europenii au zis-o clar: o eventuală re-introducere a pedepsei capitale reprezintă o linie roșie peste care nu se va trece. Degeaba se va mai considera după acel moment Turcia europeană – va fi ancorată, ferm, într-o zonă din care fac parte țările din Orientul Mijlociu.

La toate greșelile pe care le-a făcut, însă, în Orient, este greu de crezut că aceea e zona în care Ankara poate ieși din izolarea politică. Apropierea de Rusia din această perioadă, dictată de interese comune și de viziunea comună a lui Putin și Erdogan asupra „democrației", nu prea are cum să reziste pe termen lung având în vedere rivalitatea tradițională la Marea Neagră, în zona Caucazului și chiar și în Asia Centrală – asta ca să nu mai vorbim de rivalitatea din Siria. Rămâne NATO, unde Turcia este un membru important atât datorită poziției sale strategice cât și a dimensiunii forțelor sale armate. NATO preferă, însă, regimurile democratice, iar majoritatea membrilor sunt state europene – exact cele pe care le zgândăre Erdogan.

Este adevărat, însă, că Trump s-a grăbit să îl felicite pe Erdogan pentru victoria în referendum. Chiar dacă președintele american nu este celebru pentru consecvență și nici pentru măiestria sa în ceea ce privește relațiile internaționale, este posibil ca americanii să treacă cu vederea derivele autoritate din considerente strategice.

O Turcie izolată îl poate împinge pe Erdogan, cel puțin în primă instanță, către noi greșeli – exact în ideea de a-și consolida puterea prin crize care să-l ajute să mobilizeze populația. Iar asta poate duce la instabilitate - și instabilitatea în Turcia se va extinde imediat în regiune. Vorbim de o economie puternică, o populație uriașă și o poziția strategică. Vorbim și despre milioanele de refugiați cărora Turcia le-ar putea da, din nou, drumul către Europa dacă relațiile vor continua să se deterioreze.

Ceea ce afectează Uniunea Europeană în ansamblul său nu are cum să nu afecteze și România și, implicit, n-are cum să nu te afecteze și pe tine. În mod similar, eventuale probleme în NATO înseamnă și probleme pentru tine. Adaugă la asta apropierea Turciei de atâtea regiuni care deja sunt complicate și marcate de conflicte, în desfășurare, înghețate sau latente – Marea Neagră, Caucaz, Orientul Mijlociu, Balcani. Un focar de instabilitate în zona asta este exact ceea ce mai lipsea.

S-ar putea ca scumpirea berii la all-inclusive-ul din Antalia, sau faptul că nu mai poți umbla de capul tău prin Istanbul pentru că riști să dai peste un terorist, să fie cele mai mici dintre problemele pe care noua situație din Turcia le poate genera.

În plus, alegerile prezidențiale pentru noul sistem sunt doar peste doi ani. Nimeni nu știe cu siguranță, acum, dacă Erdogan le va câștiga – sau cine ar putea să îi ia locul de sultan.