Știam de la 17 ani exact ce înseamnă un azil de bătrâni. Bunica mea a avut Alzheimer. 

La un moment dat devenise extrem de greu să avem grijă de ea acasă – avea momente când pleca teleleu să-și ia pensia, o lua amețeala și cădea în curte. Alteori urla după ajutor de la balconul casei și singura problemă era că o luase anxietatea din cauză că nu știa ce se întâmplă cu ea. 

Și eu, și sora mea voiam să găsim un loc unde să fie îngrijită, să aibă parte de specialiști care să cunoască afecțiunea cu care se lupta, oameni de vârsta ei cu care să mai discute, să-și povestească istoriile vieții, să nu mai stea singură cât noi eram plecate la muncă. 

Căutările noastre duceau mereu către aceleași povești monstruoase – îngrijitoare care abuzează vârstnicii, le fură bunurile, îi privează de mâncare și medicamente, ba chiar de apă, traiul este în condițiile mizere, cu așternuturi care se schimbă când și când și toalete care n-au văzut dezinfectare de prea multe ori.

Puneai toată pensia la bătaie, apoi completai.

Dacă reușeai să ignori condițiile mizere, dădeai de costuri exagerate – la propriu era nevoie de un salariu în fiecare lună, dar unul între 4.000 și 6.000 de lei. Puneai toată pensia la bătaie, apoi completai ca să acoperi toată suma. Plus că fee-ul lunar se calcula în funcție de condiția bătrânului – cu boală psihică sau nu, imobilizat sau nu și tot așa.

Realitatea din 2017 era similară celei de acum și ne era greu să înțelegem de ce se întâmplă lucrurile așa, dar nimeni nu protesta, toți știau, dar nu le păsa. Nu s-a schimbat nimic până în 2023. 

NE PASĂ BRUSC, NE TRECE REPEDE

Bâtrânii fac parte din categoria de risc. La fel și copiii. Adică sunt persoane care, odată ajunse în „grija” sistemului, au șanse foarte mari să sufere. Mult. Și e garantat că nimănui nu îi va păsa. Până acum. 

Acum suntem în anul dinaintea alegerilor. Acum încep reparațiile, se revarsă informațiile și se activează senzorii emoționali ai populației. Acum ne pasă de bătrâni. Brusc. Și să n-aud texte ca „măcar se întâmplă acum decât niciodată” sau „ce tragedie, n-au frică de Dumnezeu”. O iau razna cu astea. 

Vai, cât ne pasă și cât suntem de ofensați. 

Vai, cât protestăm și după mergem să bem un ginuț că am învins și azi corupția. Hai, mai taci.

Păsarea asta subită este doar un alt indicator pentru gradul incredibil de ipocrizie.

Ai învins nimicul. Ai jucat la hora politică și nici măcar o cutie de chibrit n-ai prins. Și nu zic asta pentru că aș crede în vreo teorie a conspirației, ci pentru că situația bătrânilor în România este așa de când muma și pământul, iar păsarea asta subită este doar un alt indicator pentru gradul incredibil de ipocrizie la care am ajuns ca societate. 

Activismul a ajuns să fie declanșat în interes politic, nicidecum în interesul schimbării. 

Activismul a ajuns să aibă un news cycle de maximum o săptămână. Iar bătrânii vor fi uitați din nou pentru că nimănui nu îi pasă cu adevărat. 

Vreau să văd pe unu’ din ăștia care-mi vorbesc de „bătrânii noștri” că se duce la voluntariat, că se interesează de soarta unui singur bătrân, că-i dă mâncare sau că îi cumpără rețeta de medicamente pentru o lună. Mi-e scârbă. În luna în care „toți știau”, mult prea mulți nu știu nimic cu adevărat despre bătrâni.

Maică-ta ce face? Bunica bine, sănătoasă? O mai doare genunchiul? Încă-ți spune aceeași și aceeași și aceeași poveste din copilăria ta, încercând să-și aducă aminte când a trăit ultima dată cu adevărat? Unchi-tu bolnav, alcoolic și fără copii cum mai e? Tot conspiraționist, habotnic și votant PSD – nu merită mai mult, nu?

Oricât ne-am minți, mâine sună alarma.

Valorile astea închipuite, activate la fotografii incendiare și demisii oportun anunțate mă lasă rece. Toți știau, toți știam, toți schiau – ce-am râs indignați și azi – cade ceva politician și apoi de rezultate îți pasă prea puțin. 

Oricât ne-am minți, mâine sună alarma și trebuie să mergi la muncă. E și mâine o zi să mai fim un pic furați, umiliți, uitați.

Așa era și pentru mine. Îmi păsa. Mă durea. Plângeam de fiecare dată când îmi vedeam bunica cum se degradează fără să am pe cine să sun, la cine să apelez, cui să cer un sfat. 

A fost nevoie să ne bazăm pe micro-comunitate și făceam cu schimbul între vecini ca să nu fie niciodată nesupravegheată. Noi am avut noroc. Ea a avut noroc. Oricât de oribil sună. 

Sora ei mai mică n-a avut șansa asta. A fost trimisă într-un azil din care au luat-o șase luni mai târziu. În sicriu.

DECLARĂ-ȚI DEZGUSTUL ȘI ZI-MI DESPRE CREDINȚĂ C-O SĂ TE VOTEZ

După cum am spus, vin alegeri. Ce poate fi mai bun decât un scandal de proporții gigantice care să te crească în ochii lumii? Sau să te distrugă. 

Gabriela Firea s-a jurat că n-a făcut nimic și n-a știut o iotă, dar cum să dovedească? Și-a arătat dezgustul într-o declarație și tot a ajuns să-și dea demisia la presiunea publică, dar mai ales a partidului. Cariera ei politică seamănă tot mai tare cu cea a lui Victor Ponta. Pare că e un blestem în PSD. Nici Pandele nu scapă cu fața curată. E firesc. Poate asistăm la destabilizarea demi-zeului voluntar sau poate nu. 

El neagă orice formă de implicare în scandalul anului, aruncă ochii către cer în rugăciune și își arată nemulțumirea față de manevrele mârșave derulate la adresa soției sale și a sa. Ciolacu îi așteaptă demisia curând. Asta din respect și pocăință față de azilele groazei. Of, ce moment trist pentru FIDELEA, acest power couple.

Și-o arde mai turist în țara asta decât te-ai aștepta.

De necazul lor profită toți ciupercarii politici. Și cum peștele se împute de la cap, auzi-l pe Iohannis cu rușinea națională, cu toți cei care au știut și n-au făcut nimic. ESTE PREȘEDINTELE UNEI ȚĂRI CARE ARE MAI MULȚI VÂRSTNICI DECÂT COPII. Este, în același timp, omul căruia îi vin rapoarte de peste tot, oricând le vrea sau nu. El, mai mult decât alții, știa. Asta dacă nu l-a prins briefingul de dimineață la golf sau pe avion. Știi și tu ce greu e cu Wi-Fi în aer. Și-o arde mai turist în țara asta decât te-ai aștepta și mai bine ar spune că n-are timp de d-astea și pace. Dar eu aiurea că am pretenții la onestitate. 

O să-l arunc și pe Ciolacu în borșul meu care oricum n-o avea la suflet pe Firea. Gata, l-a prins pe Dumnezeu de-un picior și scapă de femeie și de prietenii ei din PSD. DAR HEI, să nu facem exces de zel pentru lămâi mucegăite. N-a învățat încă din școală că atunci când vine inspecția totul este în regulă, iar abuzurile sunt reluate imediat după ce se închide ușa în urma inspectorului? Vă rog, cu replici d-astea la ghișeul următor. Hal de om. Altu’ care-i detașat și vrea să calmeze și să liniștească poporul – HAVE NO FEAR, CIOLACU IS HERE. 

Cine lipsește cu adevărat din peisaj e BOR. Tocmai instituția ai cărei angajați se dau luptători pentru bătrâni n-a zis nici pâs. Deși e instituția cu cea mai mare trecere în rândul bătrânilor, tace. Are circa 800 de instituții și servicii sociale în subordine, iar din aprilie 2023 are și protocol de colaborare cu Ministerul Muncii pentru asistență socială.

Nu e surprinzător neapărat, dar poate ar fi fost util să aibă o poziție – dat fiind și implicarea considerabilă pe subiect. A fost doar momentul pe Facebook al lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. S-a gândit să vorbească despre abjecție și cinism, despre cum e imposibil să fii într-o poziție sus-pusă în care vezi tot ce se întâmplă și totuși să nu acționezi. A vorbit ca să nu tacă și susține că n-ar trebui confundat cu funcția. Ceea ce e adevărat, dar ar trebui semnalat ca atare, dacă tot nu e poziția angajatorului. În fine, vorbe.  

Uite raționamentul meu.

Bătrânii se îndreaptă mult către Biserică – pentru că au frică de moarte, vor spovedanie, au dureri, vor ajutorul divin. 

Sunt foarte slabe șansele ca preoții dintr-o parohie să nu știe când se întâmplă oribilități d-astea cu categoria de vârstă care le cumpără cel mai des lumânările. Oricum, Patriarhia nu are un comunicat de presă pe tema cu azilele – pare că se ține la distanță. Același purtător de cuvânt a spus că Patriarhul „nu doar că s-a întristat, știu că a suferit foarte mult. […] Este sub demnitatea unui Patriarh să se expună personal [în spațiul digital] scriind anumite lucruri.”

Se fac mai mulți bani din moarte decât din tipsul de la spovedanie. 

Aceleași tabere și-au arătat intențiile: Bănescu critic la adresa posibililor vinovați, Teodosie apărător al lor, al lui Pandele, și critic la adresa acuzatorilor. Sunt credincioasă de fel, dar, realist, se fac mai mulți bani din moarte decât din tipsul de la spovedanie. 

Și ăștia-s doar câțiva. Nu vreau să stau acum să fac comentarii la comentarii. Ideea este una.

Mulți sunt cei care vor avea de profitat de pe urma scandalului ăsta, iar printre ei nu se numără bătrânii. Se numără restul partidelor care vor da în PSD ca surdu-n clopot, ăla care va avea în sfârșit o șansă să îi ia scaunul de sub fund lui Pandele, cine-o veni la Ministerul Muncii care va reorganiza totul cât să fie prietenii lui avantajați – poate chiar pe viitoarele azile, diverse ONG-uri mai orientate către bani decât spre asistență socială și care mai bifează două, trei puncte pe agenda de „discursuri despre nimic și inițiative pentru schimbări invizibile”, dar și azilele private care oricum câștigă de când au început să apară. Și asta pentru că, repet, știm cu toții că ce numesc ei „azile” se dovedesc de multe ori a fi centre de tortură legale. 

VREI SCHIMBARE? LASĂ DECLARAȚIILE GRANDIOASE ȘI FII OM DE ACȚIUNE!

Cuvintele care sunt pe buzele tuturor sunt „dezgust”, „incredibil”, „scandalos” și „tragedie”. Vai, bătrânii noștri. Toți sunt contrariați, toți CER demiteri și luare de măsuri. Toți vor să vadă capete cum pică.

Eu, din locuința mea umilă, vreau să văd bătrânii cum primesc tot ce li se cuvine. Și pornesc de la respect și un tratament uman. De foarte jos, știu, dar asta este realitatea. 

În primul rând trebuie să le asigurăm condițiile de bază. Clădiri care să nu pice pe ei, prin care să nu colcăie orătănii, în care igiena să nu fie un mit, iar saltelele să nu fie murdare de moartea ultimului plecat. 

Mâncare proaspătă și de calitate care să țină cont de nevoile lor de alimentație și de dietele speciale cauzate de diverse boli.

Medicamente date la timp. 

Îngrijitori care să știe clar în ce se bagă și sunt pregătiți pentru cele mai urâte scenarii. 

Personal care să nu-i bată, să nu-i fure, să nu-i umilească. 

Sunt oameni care au muncit o viață și la final le zicem că n-au strâns și n-au contat nici cât pentru un trai decent. 

Poate că ai impresia că visez frumos, dar, sincer îți spun, nu vorbesc din idealism. 

Vorbesc din ce-am cercetat pentru bunica mea – tot ce mi-am dorit să fi fost disponibil și pentru ea, nu doar pentru cetățenii din țările dezvoltate sau pentru cei care aveau bani pentru azile private.

Aceste persoane care încă mai au iubire de dat, încă mai au povești de spus.

M-am uitat către Olanda, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Canada. Țări care au înțeles cât sunt de importanți vârstnicii, că sunt aceste jurnale umblătoare, aceste persoane care încă mai au iubire de dat, încă mai au povești de spus, încă mai pot ajuta. Poate că de asta există programe ca ăsta în care s-a făcut legătura între copiii fără bunici și bunicii fără nepoți ca să ajute cu singurătatea în rândul vârstnicilor. 

De ce? Pentru că rezolvi două probleme printr-un singur program. 

Sunt studii care arată că timpul petrecut în preajma copiilor poate avea rezultate benefice asupra sănătății mintale și fizice. Aparent nu-i chiar un mit că întinerești. Au ei o energie molipsitoare și parcă nu mai doare șoldul chiar atât de rău. E o creatură mică care stă după tine să te joci table sau să îi povestești cum era pe vremea cealaltă. Fun times. Iar copiii nu mai stau cu părinții lor amețiți de muncă și de vâltoarea vieții de adult. Au niște bătrânei simpatici care-s topiți după ei și se distrează. 

Pentru bătrânii ca bunica mea, cei care-s încețoșați de Alzheimer, muzica e o cheie. În alte țări există și se caută voluntari care vin să cânte, să pună muzică, să asculte bătrânii cum povestesc o zi din iunie 1940 de parcă ar fi fost ieri. Tot pentru ei s-a făcut un oraș în Olanda. 

Un întreg oraș care funcționează ca o oază pentru cei care suferă de demență, cu personal specializat și o infrastructură care le face viața cât se poate de normală. Suedia are centre specializate pentru ei și n-o duc rău nici cu finanțele pentru că sunt investiții de la an la an. 

Apoi ai exemplele din biserică unde călugărițele se implică în ajutorarea bătrânilor abandonați sau preoți care aleg să îngrijească bătrâni decât să clădească lăcașe de cult, ceea ce mi se pare absolut minunat. Și ultimul exemplu e din România, că încă mai sunt oameni și aici.

Combini oamenii care au cea mai mare nevoie de divinitate cu oamenii care și-au dedicat viața divinității. 

Cred că nevoia reală este, mai degrabă, de efort susținut, de coordonare pentru un scop clar și organizat. Asta dacă vrem schimbarea la scară mare. Lăsăm oamenii cărora chiar le pasă să se ocupe de lucrurile care pe noi ne lasă indiferenți. 

Bătrânii au nevoie de o vorbă bună, de vizite, de serate de muzică și ceai, de activitate, de joacă, de copii. Au nevoie de comunitate și de companie – să simtă că încă sunt utili, să nu stea să aștepte moartea. Au nevoie de specialiști care să fie pregătiți pentru bolile și afecțiunile cu care se confruntă. Au nevoie de blândețe, de atenție, de respect și păsare. Nu să fie promoteri politici.

Avem încredere în cuibul de vipere care ne-a înveninat de fiecare dată.

În 2023, în România, bătrânii mor din cauza neglijenței și nepăsării, iar statul este celebru pentru acestea două. Și cu toate astea, prin proteste și declarații incisive, încrederea noastră este în brațele statului și a oamenilor care zac prin ședințe în Guvern. Avem încredere în cuibul de vipere care ne-a înveninat de fiecare dată, ne-a luat mințile și ne-a dus cu zăhărelul. 

Cu toate astea, schimbarea este complet posibilă. Dar nu va veni statul pe un cal alb să repare, să angajeze, să facă rai din iadul în care se sting bătrânii. Statul se va spăla pe mâini până la următorul scandal. Când noi vom fi uitat bătrânii la fel cum și ei uită care le e copilul. Probabil că schimbarea este în mâna privatului. Ceea ce mă îndurerează și mai tare pentru că privatul este extrem de scump. 

Realitatea este că bătrânii nu produc bani.

Au pensii mizere și niciun cavaler care să-i apere. Sunt o corvoadă pentru mulți. Sunt abuzați și aruncați în stradă până și de familie. Sunt ignorați și tratați oribil până și de casiera de la supermarket care n-are răbdare cât își numără ei monedele pentru coșul de cumpărături care-i aproape gol, dar tot prea scump.

Bătrânii noștri nu sunt bătrânii din Italia care ies la plimbare aranjați și beau spumantul pe malul mării.

I-am scos la înaintare ca să le dăm milă și să alimenteze mașinăriile de campanii electorale

Bătrânii noștri sunt bolnavi cu inima și au mințile încurcate de la prea multă muncă din care a rezultat o pensie infimă. Ei nu știu de terapeuți specializați, ci de preoți. Sunt ignorați în camera de gardă pentru că și-au trăit viața. Trebuie să se deplaseze chiar dacă nu se mai pot mișca. Nu își iau îngrijitoare pe bani grei care să le aducă mâncarea la pat sau să-i plimbe prin parc. Iar acum, ca niște nepoți ingrați, i-am scos la înaintare ca să le dăm milă și să alimenteze mașinăriile de campanii electorale.

Ironia este că-i secvența din viața oricărui tânăr – ți-ai sunat bunicul pentru că „ți-ai adus aminte că există”. Dar la telefon e plictisitor, repetitiv, lent, surd și nu-ți înțelege viața. Te enervează cu întrebări despre copii, nuntă și dacă mai ai de muncă la jobul de care n-are habar. Așa că mai răruț că-i mai drăguț până când telefonul ăla va suna în gol, cam cum sună vaietele în camere de azil care ne-au reamintit brutal că ultimii ani din viață sunt mai ales muriți decât trăiți.