Cel mai probabil, după ce ai citit titlul, ai răsuflat ușurat. În fond, e vorba de o femeie în minus la volan, cum să nu rânjești satisfăcut?! Dar nu sunt aici ca să combat glumițe misogine cu șoferițe. Textul ăsta e despre situația generală a drumurilor din România care, alături de niște mentalități de rahat, m-au convins că nu am nevoie de permis de conducere în viața mea. Cel puțin nu câtă vreme voi locui în România.

Cu riscul de a părea o ființă care trăiește într-o continuă teamă, o să-ți spun cum am ajuns în situația asta.

Pe tipa asta am cunoscut-o la primul meu job. Lucram la un call center situat destul de departe de casă, iar faptul că trebuia să schimb două autobuze ca să ajung acolo nu mă prea încânta. Norocul meu, sau cel puțin așa am crezut, a fost să mă lipesc de o colegă care venea zilnic cu mașina și pleca din același cartier.

Un singur drum am făcut cu ea în mașină. A fost suficient cât să dezvolt o fobie față de femeile la volan. Făcea totul greșit, de la chestii minore până la manevre care-mi dădeau palpitații. Îi murea motorul în giratoriu, nu știa să schimbe vitezele, nu se asigura niciodată, iar din fiecare intersecție ieșea cu piciorul pe accelerație și cu ochii închiși. Când ceilalți șoferi o înjurau, mă făceam mică și contemplam la sensul vieții.

Am aflat că tipa își luase carnetul în Vâlcea în urmă cu doi ani, însă n-a condus până când s-a mutat în Sibiu. Eu nu m-am urcat cu ea în mașină a doua oară și am continuat să fac traseul spre job cu cele două autobuze. După un an, am schimbat jobul și, la scurt timp după, am aflat, din presă, că tipa a intrat într-un copac cu mașina și a murit. La 23 de ani, pentru că nu a vrut să facă niște ore suplimentare de condus și nici nu a acceptat că e un pericol public.

Poate că sunt egoistă, dar când am citit știrea, am răsuflat ușurată că nu s-a întâmplat în timp ce eram cu ea în mașină. Din fericire, era singură când s-a întâmplat. Însă nu pot să nu mă gândesc că ăsta nu a fost un caz unic. Pe drumurile noastre se găsesc șoferi cel puțin la fel de inconștienți ca tipa asta.

Inconștiența unor șoferi se combină perfect cu cocălărelile și starea drumurilor din România. Practic, ăsta e un cocktail ideal, care plasează țara asta pe primul loc în topul celor mai multe decese cauzate de accidentele rutiere.

România este campioană la absolut toate aspectele care țin de siguranța drumurilor. Cunoști deja problemele: cratere în mijlocul drumurilor, căruțe, șosele înguste, ghiolbani cât cuprinde, lucrări care nu se mai termină. N-ar trebui să te mai impresioneze încă o statistică care să-ți confirme că avem fix cele mai proaste drumuri din UE. Totodată, și cele mai scumpe.

Apoi, e eterna poveste cu autostrăzile. Avem cel mai mic număr de kilometri de autostradă raportat la suprafață și la populație. E drept, ca număr de kilometri stau mai prost țările nordice, dar din motive de climă și relief. Noi n-avem nicio scuză rațională.

Când mă uit la cifrele astea, chiar nu-mi vine să iau parte la trafic în calitate de șofer. Mi-e urât de fiecare dată când trebuie să mă deplasez prin țară și nu mă văd în stare s-o fac cu volanul între mâini.

Tata a fost șofer toată viața lui și de câțiva ani s-a pensionat pe caz de boală. A renunțat și la mașină. Mi-a spus la un moment dat o vorbă de duh, care ar putea să fie la fel de bine o filosofie a condusului la modul general. „La școală înveți să-ți iei carnetul, dar să conduci înveți singur". Ideea e că-i greșit să-ți iei carnetul doar ca să întinzi pateul cu el, deși cunosc o groază de oameni care procedează așa. Mulți iau permisul la 18 ani, pentru că e mișto să te lauzi în liceu cu el, chiar dacă taică-tu nu te lasă să-i conduci troșcoleta.

În plus, poveștile lui taică-meu din timpul curselor pe care le-a făcut m-au marcat. Mereu și-a considerat jobul unul de mare risc în România. După ce am auzit de accidentul de pe A2, l-am întrebat și pe el ce înseamnă să conduci pe asemenea condiții meteo.

Mi-a explicat că ceața este cea mai împuțită vreme pentru un șofer, oricât de profi e el, pentru că cel mai mare risc vine din partea șoferilor grăbiți. Dacă nimerea o cursă importantă, avea obiceiul să facă pereche cu câte o mașină și să facă schimb, pe rând, care să stea în față. Însă, dacă nu era o cursă prioritară, ori renunța la ea, ori se retrăgea de pe traseu până când se îndrepta vremea.

De accidente prinse și morți împrăștiați pe asfalt nu o să vorbesc. Nu de alta, dar nici tata nu a vrut să între în detalii. Poveștile lui se rezumă la ghiolbani cu carnet și căruțe în mijlocul drumului.

Am crescut în Sibiu, oraș care deține recordul la cele mai multe mașini pe cap de locuitor. Adică undeva pe la o mașină la doi sibieni. Aici vorbim de mașini înmatriculate în Sibiu, adică vreo 139 de mii de vehicule. Pe lângă ele, mai intră și cele ale studenților veniți din alte orașe, care nu au fost incluse în calcul.

Normal, detaliile astea se reflectă în traficul din oraș. Sigur, nu este la fel de haotic ca în orașele mari, însă e chiar mai frustrant să rămâi blocat într-o urbe atât de mică. Cei care locuiesc în Sibiu, sau măcar au trecut pe acolo, cunosc dimensiunile orașului. E destul de clar că n-a fost proiectat pentru un trafic intens și nu face față la atâtea mașini.

Dar cunosc o grămadă de familii în care fiecare e cu mașina lui. E o mentalitate destul de răspândită la noi, adică să te deplasezi singur cu mașina personală, pe un traseu pe care-l poți parcurge pe jos, în maxim 20 de minute. De transportul în comun nici nu mai vorbesc. E ok cam peste tot în țară, te poți baza pe el. Sigur, nu mă refer la cazurile excepționale, când oamenii sunt nevoiți să facă naveta sau călătoresc în interes de serviciu. Mă gândesc, însă, la miile de oameni care preferă zilnic să stea câteva ceasuri cu fundu-n mașină, în loc să opteze pentru o alternativă mai practică.

De asta, mi se pare greșit să iau parte la un trafic deja sufocant, doar pentru a face economie de câteva minute dimineața, în drum spre serviciu. Vorba vine economie, că de multe ori nici de aia nu faci, pentru că la orele de vârf ajungi să stai măcar o oră-n trafic.

Sunt conștientă că am dezvoltat un fel de paranoia. Fiecare vacanță o încep cu gândul la drumurile noastre și apuc să mă relaxez abia când ajung la destinație. Sau, după caz, după ce-am ieșit din România. La panica asta a contribuit și faptul că n-am asistat vreodată la un drum care să decurgă normal, fără ghiolbani pe contrasens, lucrări sau coloane inutile. Dar, nah, alternativa e să stau pe curul meu și să nu mai merg nicăieri, însă nici așa nu e tocmai indicat.

Șofatul nu este genul de chestie la care m-aș putea adapta. M-am gândit și la faptul că am o problemă și o ard prea negativist, motiv pentru care am zis că n-ar strica o părere din partea unui specialist. Așa că l-am întrebat pe Cosmin Ungureanu, medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola din Iași, dacă atitudinea mea are sens sau doar am devenit cu adevărat paranoică:

În concluzie, incompetența autorităților responsabile de siguranța drumurilor din România, alături de toți ghiolbanii din trafic, mi-au dezvoltat o tulburare anxioasă. Una care mă face să mă gândesc prea mult la fiecare drum parcurs. Măcar n-o să te-ntâlnești niciodată cu mine în trafic.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre șoferi:
Poveştile şoferilor de RATB: Pistolul la tâmplă, Sauna cu vapori de pişat şi Pietonii cu pietre
Noua Zeelandă știe cum să-și îngrozească cetățenii ca să-i transforme în șoferi model
Clipul ăsta despre o bătaie între șoferi îți va distruge visul pentru o lume mai bună