De ce nu mai scăpăm de Robbie Williams, semizeul muzicii pop

Istoria ne învață că membrii formațiilor de băieți n-au fost niciodată în stare să se prezinte altfel decât extrem de sănătoși, igienici și puși la punct. Într-un fel, e un pact destul de faustian. Se semnează un nume pe o hârtie cu antetul uneia dintre marile companii de management – unde se presupune că totul intră sub controlul unor bogătani la costum, de la regimuri de întreținere a tenului la coafuri regretabile și autenticitatea personalității – și, la schimb, unui puști nevinovat dintr-un târg sau de pe la vreo brutărie i se promite acces la bogății neîntrecute, călătorii cu avionul la clasa-ntâi, sticle cu apă minerală fără limite și celebritate internațională.

De la Westlife la Boyzone la JLS la One Direction, rar s-a întâmplat ca membrii celor mai populare trupe de băieți din Marea Britanie să se abată de la un scenariu care aderă la o imagine complet și total curățică în ochii consumatorului mediu din cartierele bune. Ca atare, Robbie Williams e într-o ligă a lui. La fel ca starurile pop mai-sus menționate, și el s-a bucurat să-și așeze fesele pe tapițeria reconfortantă din piele a unui avion privat și a adunat o avere care însumează 145 de milioane de lire sterline, dar a făcut în așa fel încât a refuzat să joace după regulile pe care casele de discuri se așteaptă să le respecte starurile lor pop. A scos odată un cântec (ce-i drept, nepermis de prost) intitulat „Dickhead"; altă dată s-a dat în bărci la Glastonbury tuns într-un fel care nu poate fi descris decât o reinterpretare pe droguri a lui Sick Boy în  Trainspotting – și fără un dinte din față, în plus.

Abordarea lipsită de compromisuri a lui Williams la mașinăria industriei muzicale și a mass media, pe care o pune în practică de peste două decenii deja – și datorită căreia anul trecut a câștigat al 18 premiu Brit, mai multe decât oricare alt artist – i-a permis să confere peisajului pop masculin din Marea Britanie ceea ce-i trebuia și-i trebuie în continuare cel mai mult: un artist excentric și dezlănțuit. Un bărbat care venea în anii '90 la interviuri animat în continuare de aburii cocainei și-un bărbat mai nou „curat", care la finalul anilor 2010 încă mai poate să dea un interviu comparabil doar cu cele ale fraților Gallagher sau cu al unui umorist cu antrenament și mintea ascuțită. Olly Murs – Olly Murs ăla flegmatic, cu tricouri polo de la Burton și cu tiradele lui răutăcioase – nu e. Williams este el însuși și atâta tot, iar el însuși e o persoană care acoperă toată gama de ciudățenie și talent care curge prin venele celor mai iubite staruri britanice.

Evident, există și critici la adresa lui: pe lângă alte piese mai puțin inspirate, gen Rudebox, mai are și-un B-side de single intitulat „I Am The Res-Erection", care miroase clar a bășină în stilul umorului pueril masculin; a făcut comentarii despre propria sexualitate (și, astfel, și despre perspectiva lui asupra spectrului orientărilor sexuale) care-s cel puțin prost formulate; „Party Like a Russian" e nasol; de fapt, chiar e bun prieten cu Olly Murs. Dar, deși aceste elemente ale carierei lui Williams nu prea pot fi trecute cu vederea, faptul că adeseori știe și înțelege chestia asta face parte din ceea ce-l face un artist autentic. „Abilitățile mele creative sunt limitate și mă trezesc că spun chestii pe care, ulterior, reexaminându-le, probabil nu le-aș fi zis altfel", a declarat la începutul săptămânii pentru  NME. E un star pop cu o gură al cărei număr de cai putere îi depășește creierul – cam cel mai distractiv gen de star – dar mai poate fi și dureros de conștient de cât e de vinovat pentru greșelile pe care le face. E adevărat într-un fel în care, să zicem Paul Cattermole de la S Club 7 n-ar putea să fie niciodată, chiar dac-ar reuși să ajungă la un nivel similar de carismă.

În biografia lui Williams Somebody, Someday cititorii au acces nemijlocit la adicțiile, anxietățile, depresia și vulnerabilitățile acestuia. Într-un fel, aceste aspecte din viața lui Williams au fost documentate public într-un fel nemaiîntâlnit la niciun alt star pop atât de celebru precum e el. A fost alcoolic, a fost dependent de cocaină; s-a luptat cu obezitatea și a fluctuat între ceea ce descrie drept „starul pop gras" cu „ochii bleojdiți" și băiatul sculptat, care a ajuns de la o proprietate a municipalității din Stoke-on-Trent în fanteziile bărbaților și femeilor din lumea-ntreagă. „Creierul meu insistă pe nevroze, îngrijorări și panică", i-a spus acestuia lui Chris Evans într-un interviu radiofonic anul trecut. Există o diferență, ni se spune în Somebody, Someday, între Robbie starul și Rob – tipul anxios, care se îndoiește de propriile abilități și căruia încă nu-i vine să creadă că a tras lozul de aur și e vedetă și-și petrece uneori nopțile singur la el în cameră, încercând să nu bea, jucând Uno și sperând că n-o să fie trimis înapoi acasă să trăiască la Staffordshire cu maică-sa.

Diferența dintre astea două personaje – Rob și Robbie – și modul în care se combină, ca să producă imaginea unui star pop în carne și oase (cu negi cu tot) e descrisă poate cel mai bine de el însuși. Într-un interviu acordat  The Guardian în octombrie 2016, a spus: „Știu cum să transform traumele în încredere de sine pe scenă și ăsta e talentul meu. Principalul meu talent e să transform traumele în ceva ce pare distractiv. Se întâmplă ceva în clipa în care pun piciorul pe-o scenă și rar îmi alunecă masca aia. Nu ies singur pe scenă, ies cu Robbie Williams. Apare și el. Uneori nu vine și trebuie să mă descurc singur și-atunci se desfășoară pe scenă trauma din culise. Dar de cele mai multe ori vine."

Williams, care dă din casă la modul patologic, obsesiv până la nevroză și care se-ndoiește de sine la fel de mult pe cât e încrezător în sine și carismatic, e opusul a ceea ce-ar trebui să fie un star pop: pregătit să dea ochii cu mass media, ferm, curat, cenzurat, treaz – și, în același timp, să dispună și de calitățile necesae celor mai mari staruri pop din lume. Dincolo de farmec, caracter gregar și hotărârea îndrăzneață, curajoasă, mai sunt și cântecele. Cântecele, futu-i. „Millennium", „Angels", „She's the One", „Kids", „Let Me Entertain You", „Feel", „Strong", „Old Before I Die", chiar și – deși e un torent de versuri fără nicio noimă („eu cu show-ul pe scenă, mi-o ard cu torsoul tău… S-a-ntors Babilonul, mă aude cineva) – „Rock DJ". E un CV care rupe fâșul, nu doar în zona de parte a doua a playlist-urilor de nuntă, ci și în general în viață. Dacă tu ești dispus să-ți refuzi frumusețea acelor melodii, atunci să fii dispus să analizezi și motivele psihologice din spatele acestei alegeri, pentru că, cel mai probabil, problema e cu tine, nu cu aceste creații artistice impecabile.

Williams nu s-a schimbat deloc cu trecerea timpului și nici nu și-a cenzurat niciun aspect al personalității sale: la finalul anilor '90 și-a înjurat managerul într-un interviu televizat; la finalul anilor 2000 s-a dus în deșert cu Jon Ronson să caute OZN-uri. După cum susținea odată colegul meu Angus Harrison: „ăsta se prostește de când lumea" și-asta o să facă probabil până când îl bagă în mormânt și „Angels" o să fie pus pe timp de zi la radio mai des chiar și decât acum. O idee macabră, dar demnă de luat în seamă când te-ntrebi dacă Robbie va lăsa în urmă o moștenire culturală marcantă sau, dacă ești de cealaltă parte a baricadei – laolaltă cu bătrâni precum Alan McGee (și tineri precum Joel Golby) – și nu vezi în el nimic altceva decât un blazon netalentat sau jenant ale celor mai nasoale aspecte din cultura muzicală britanică. Ideea principală e asta: în seara asta, Robbie Williams o să cânte, în calitate de mândru posesor al celui de-al 18-lea trofeu Brit Award al său – drept o figură britanică iconică – și nimeni nu poate să schimbe asta. S-a întâmplat deja. La fel ca Marmite sau Brexit sau o grămadă de alte chestii britaice, va continua să ne împartă, însă va și rămâne în continuare încetățenit în cultura noastră mai mult decât va trăi vreunul dintre noi.

A apărut în Eastenders. În Stoke-on-Trent există o stradă și o rută turistică cu numele lui. A avut la fel de multe albume nr. 1 în Marea Britanie ca și Madonna. Mai zi tu pe altcineva care-a făcut chestiile astea și a scos la fel de multe cântece de top ca el în ultimii 20 de ani. N-ai cum, pentru că nu se poate. Robbie Williams e cel mai mare star pop britanic și n-o să dispară niciodată.

Traducere: Ioana Pelehatăi