De ce sunt românii obsedaţi de Burebista şi Eminescu

Dan Alexe este acuzat, de cei de stânga, că ar fi de dreapta, iar de cei de dreapta – că ar fi de stânga; el însuși se definește, însă, ca anarhist. În anii '80, înainte de a pleca din România, a făcut parte din Grupul de disidenți la Iași, un grup de tineri umflați de Securitate pentru că citeau literatura occidentală și promovau idei „periculoase" regimului comunist.

În prezent, este jurnalist și are un blog pe care, în ultimii ani, s-a lansat într-o serie de polemici. Principala sa țintă sunt cei pe care îi numește „dacopați", care afirmă că dacii – și, implicit, urmașii lor, românii – ar fi buricul pământului și că totul pleacă de la aici, însă nu are nicio jenă să dărâme și alte mituri mai vechi sau mai noi, de la cel cu Meșterul Manole la povestea privind acel colț de Rai care ar fi (fost) Vama Veche. O mare parte din argumentația sa în demolarea miturilor se bazează pe lingvistică; tot ca lingvist, este iritat de folosirea excesivă a cuvântului „mișto", dar și de ipocrizia de a nu spune „pulă", „pizdă", „futut" și „coaie".

L-am cunoscut acum zece ani la Kabul, unde preda tehnici jurnalistice și m-am mai întâlnit cu el și la Bruxelles, locul în care s-a stabilit, unde m-a luat într-un tur al orașului punctat de numeroase opriri destinate gustării adevăratelor beri belgiene, așa cum le fac călugării. Vestimentar, brandul lui este cămașa descheiată la câțiva nasturi; o purta și aseară, când am stat la o terasă și am vorbit – la un pahar de vin și o bere – despre „rătăcirile românești" pe care le desființează în cartea pe care și-a lansat-o weekendul acesta, la Bookfest: Dacopatia și alte rătăciri românești (Editura Humanitas).

VICE: Ai scris atât de multe despre daci și împotriva „dacopaților", încât te întreb: nu ți-e teamă că o să se dărâme Columna lui Traian? Sau, ca să îți împrumut stilul, „cum, Aeneas nu era vărul lui Burebista?"

Dan Alexe: Întrebarea ta e provocatoare, nici măcar dacopații nu fac o legătură între Aeneas și Burebista. Ce spun ei e că troienii erau daci, pentru că erau traci, existând continuitatea etno-lingvistico-biologico-neuronală dintre traci, daci, geți și așa mai departe. Deci Aeneas a mers la Roma, scăpând din Troia incendiată, și a fondat Cetatea Eternă.

„Nu mi-e teamă", pentru că dacopații, astăzi, chiar dacă își revendică această descendență mitologică, sunt niște flenduroși, niște ștrumfi – echivalentul ștrumfilor cu care, de altfel, seamănă vestimentar – și își revendică o ideologie și o identitate flenduroasă, inventată. Acum, dacă vrei să mă întrebi, sistematic, pe argumente, voi răspunde, dar atacul lor, în bloc, împotriva celor care contestă dacopatia, care contestă primordialitatea dacilor, geto-dacilor, în acest spațiu geografic și cultural, este absurd, pentru că nu au argumente, nu au metodă, nu au doctrină, nu au nimic schematic-demonstrativ în spate.

Dincolo de prostiile pe care le spun dacopații, tu ai contestat chiar și istoriografia oficială, potrivit căreia dacii erau un popor. Ai spus chiar și că se acordă prea mare importanță citatului cu „cei mai viteji și mai drepți dintre traci" al lui Herodot, pe care preferi să-l vezi, mai degrabă, ca pe un prim jurnalist. 

Când analizăm sursele concrete, mărturiile textuale ale anticilor, ne dăm seama că, de fapt, noi proiectăm asupra lor o rigoare științifică inexistentă; le acordăm mai mult credit științific sau epistemologic decât ar merita. În acea vreme brumoasă, mitologică, cum e cea în care a trăit Herodot, oamenii aceia nu aveau habar de identitatea lingvistică, etnică, tribală a vecinilor lor; ei nu se ocupau de asta! Atunci când, nu numai Herodot, dar și, în timpuri mai recente, Strabon, sau alți presupuși istoriografi ai Antichității, pun niște etichete pe niște triburi, noi trebuie să avem o prudență extremă vis-à-vis de o atitudine, cum bine ai spus „jurnalistică" sau proto-jurnalistică a acelor oameni, care nu aveau nici metodă, nici o școlire în spate, care să-i învețe în ce constă identitatea altora.

Ei puneau pe triburile vecine – și cu atât mai mult pe triburile îndepărtate, care erau la o mie de kilometri mai la nord, dacă vorbim de Herodot și de alți istorici greci, prin ținuturi necunoscute, despre care nu aveau decât idei vagi, mitologice – niște etichete pe care noi le percepem astăzi ca și cum ar fi vorba de analize științifice. Vrem să credem, în ideologia noastră, a naționalismului dacopat, că pe greci îi interesa și știau ce vorbeau barbarii de la mii de kilometri mai la nord, în condițiile în care acei oameni nu ne-au lăsat nici măcar o analiză lingvistică, lexicologică a limbilor vecinilor lor, cum ar fi limba lui Alexandru Macedon, cuceritorul lumii antice, despre care grecii doar ne spun vag că vorbea macedoneană.

Ai spus că nici poveștile nu sunt ale noastre și mă refer, în primul rând la Meșterul Manole și Prâslea cel voinic și merele de aur.

Nu e o fantezie, am dovezile lingvistice, sociologice, etnografice și arăt foarte bine că există un continuum cultural, balcanic, otoman, o identitate culturală din care noi am făcut parte și pe care noi o refuzăm în prezent, dintr-un naționalism exacerbat care ne face să nu ne vedem originile cultural adevărate care sunt, de fapt, balcanice.

Pentru noi, balcanismul a luat o conotație negativă, absolut nepotrivită, asta și pentru că istoriografia comunistă, care s-a prelungit până astăzi, ne-a impus acea imagine a fanarioților, a străinilor care, chipurile, ar fi întrerupt nu știu ce continuitate culturală, etnică, lingvistică, din Antichitate până astăzi, și fanarioții au venit cu ceva viclean, grec, peste noi. Nu este câtuși de puțin real, plauzibil și acceptabil istoric-antropologic.

Unii din fanarioți au fost oameni care vroiau să facă foarte mult bine, nu există acolo nicio continuitate de viclenie, de răutate străină care voia să distrugă esența neamului și anumite elemente pe care noi le-am inserat într-o ideologie naționalistă a continuității. Și căreia îi acordăm o valență biologică, ceea ce e foarte nociv și periculos, să vorbim de biologic astăzi, când avem exemplul nazismului, deși poate părea grotesc. De fapt, identitatea se referă la limbă și la cultură asumată.

Cei care sunt români astăzi sunt cei care vorbesc limba română și își asumă o identitate culturală românească; insist pe culturală și o opun oricărei valențe biologice. Nimeni nu este definit biologic. Nu suntem definiți altfel decât cultural și lingvistic.

Te-ai apucat să distrugi și miturile moderne ale românilor și voi începe cu cel al frumuseții femeilor noastre: românilor le place să le spună străinilor că româncele sunt cele mai minunate făpturi pe care Dumnezeu le-a lăsat să umble pe pământ, în timp ce tu afirmi că ar fi niște posace…

Nu spun chiar așa, spun că așa se arată, zidite în mănăstirea neamului, dar ele nu sunt autentic așa. Pur și simplu nu și-au găsit mecanismele mimetice de revelare a presupusei lor exuberanțe. Nu știu cum să facă, s-a pierdut, dacă a existat vreodată, felul latin-mediteranean de a vorbi cu mâinile, de a râde, pentru că ele s-au născut într-o cultură a neîncrederii, iar asta este foarte important, pentru că nu e vina lor: nu au disciplina facială de mișcare a mușchilor, ca să arate altceva decât neîncredere. S-au născut într-o societate a neîncrederii, aceeași în care se formulează spontan expresia care nu există în nicio limbă „nu vă supărați".

E o cultură în care, în permanență, prevezi că tu cauzezi un neajuns celui cu care interacționezi. Cultura română, deși, potențial, este bogată, exuberantă, mediteraneană, are un fel de auto-dușmănie, ură, neîncredere care creează o fragilitate, un sentiment de inferioritate. Românii nu se simt bine în pielea lor, colectiv, ceea ce nu contrazice cu nimic faptul că unii români au devenit genii universale dar, cultural – și de aici vine neîncrederea tinerelor generații, a fetelor de după '89 – nu au avut pe ce să își construiască o identitate, o încredere în sine și o auto-apreciere a frumuseții lor mediteraneene, pe care și-o merită, de fapt.

Am lăsat intenționat la sfârșit cel mai mare mit al românilor, cel al „poetului nepereche", Mihai Eminescu. Dincolo de ce ai scris despre el în Dacopatia și alte rătăciri românești , ai dus blasfemia atât de departe, încât ai scris și o piesă de teatru în care Eminescu și Creangă trag o beție, după care, ca să spun așa, o trag de codițe pe Tincuța…

Da, pentru că ceea ce, cred eu, merita pus la loc în dimensiunile lui istorico-socio-culturale era poziția lui Eminescu ca poet romantic identitar al secolului al XIX-lea, cum au avut toate popoarele șovăielnice, est-europene – sârbii, maghiarii, slovenii – câte un poet decis că e național, pentru că a apărut într-un moment în care limba încă nu era fixată definitiv în canoanele ei, care astăzi sunt ucigătoare, sufocante, un moment în care limba încă era fluidă, iar scriitorii, posesorii logosului, încă se mai puteau juca cu ea. De aceea vedem în manuale formule abuzive cum ar fi „licență poetică", adică ăla are voie, pentru că a scris în secolul XIX și a încălcat toate regulile limbii, reguli, la rândul lor abuzive.

Astfel, ne regăsim, astăzi, cu o dublă constrângere: o limbă închisă definitiv în niște canoane rigide, impuse academic, și niște poeți total depășiți lingvistic, cultural, social, a căror limbă trebuie aclamată, pentru că ei în vremea lor se jucau cu limba și aveau dreptul să o schimbe. Ajungem la o situație total schizoidă, pe care occidentalii nu prea o cunosc, pentru că la ei nu există „scriitor național"; sigur că englezii îl au pe Shakespeare și germanii pe Goethe, dar nimeni nu spune că limba lui Shakespeare sau a lui Goethe este limba care trebuie respectată rigid, servil, astăzi…

Cât din ceea ce scrii tu este provocare, dorință de polemică? Ai explicat, deja, când ai scris despre călătoria ta cu Gigi Becali la muntele Athos, că a fost vorba despre o expediție antropolgică, însă scrii, de exemplu, critic și despre Vama Veche, dar îți petreci, an de an, vacanța acolo…

Da, pentru că antropologul trebuie să se arunce ca porcul în cocină în mediul pe care îl analizează. E foarte multă provocare în ce fac eu, provocare asumată, pentru că, de multe ori, fac pe clown-ul în luările mele de poziție publice. Dar o fac și pentru că trăim într-o epocă de tranziție și, într-un fel, nu vreau să zic că fac pe țapul ispășitor, dar cineva trebuie să se joace cu codurile, canoanele, să le arate vorbitorilor unei limbi că nimic nu e fix și definitiv dar, în același timp, că înțelegând codul poți trăi o identitate care e singura autentică.

Și singura noastră identitate e cea a limbii pe care o vorbim în momentul ăsta. Limba nu e niciodată fixă și nici nu trebuie, numai dictaturile au încercat să facă asta, iar în perioada noastră de tranziție, cu repere atât de fragile, eu cred că un histrionism public, erudit și, în același timp, cu o bază solidă, asumată, poate servi ca bază de discuție pentru definirea identității noastre naționale. Poate sună pretențios, dar eu cred că numai printr-o atitudine de controversă, publică și asumată, ne putem defini pe noi înșine.

Totuși ce și cine îți place la români?

Îmi place limba și îmi plac toți cei care s-au asumat prin această limbă care ne vorbește pe noi. Îmi place Eminescu, deși am luat poziții histrionice discutându-l, îl citesc pe Mateiu Caragiale în buclă, citind și recitind ceea ce cred eu că este, din păcate, pentru că nu am reușit să depășim acea etapă, cea mai frumoasă exploatare a limbii române – romanul Craii de Curtea Veche – citesc o serie de alți poeți.

Uneori chiar cad în extaz în fața unei simple fraze într-un reportaj sau un articol scris pe internet, sau pe care îl aud la radio, pentru că nu ne definim decât prin limbă și printr-o grilă culturală asumată colectiv, dar asta exclude total și definitiv orice identitate biologică, orice continuitate medicală, din Antichitate până astăzi, care nu poate avea decât efecte nocive. Noi suntem români pentru că vorbim româna indiferent cum ne arată ochii, părul și sfârcurile.

Mai citește despre daci:
Mânz, brânză, dezamăgire. Am fost la festivalul dacilor, ca să nu mergi tu Dacii reali erau mult mai puțin tulburători decât vor dacomanii să credem Omul care locuieşte în Barba Dragonului rupe tăcerea