Răsăritul în prima zi; și în dimineața următoare; și în diminețile de după. Ceva se frânge de fiecare dată: inimi, promisiuni, abajurul pe care l-ai distrus după altă noapte nesăbuită, alimentată de Jager. S-a crăpat de-a binelea de ziuă, la fel ca spiritul veștejit care dă pe gât analgezice și se apucă să-și denunțe toate afirmațiile înflăcărate, întunecate de băutură, pe care le-a scris pe Twitter cu o noapte înainte.
Dar iubești chestia asta, nu-i așa? Durerea îți atârnă de gât precum o medalie, chiar dacă juri că n-o să mai faci asta niciodată. Puburile și barurile din lume sunt pline de citate prost atribuite lui Sinatra, Hemingway, Churchill, Franklin – bărbați dintr-o epocă apusă, considerați adesea niște eroi într-un fel sau altul, care slăveau alcoolul. În ciuda afinelor și sesiunilor de yoga pentru care sunt batjocoriți milenialii și membrii generației Z, noi, ca societate, suntem în continuare destul de dornici să ne cherchelim. Dacă s-a schimbat ceva, atunci aia e cinismul pe care am început să-l practicăm față de efectele secundare.
Videos by VICE
Am iubit mereu mahmurelile în povestiri și artă pentru că oferă o oportunitate pentru pedepsire, dreptate autoimpusă și salvare, toate aciuite într-o singură scenă încețoșată. Viața în sine nu este mereu atât de lipsită de poveri. Atunci când te uiți pentru prima oară la filmul The Hangover (și la continuările care pot să fie în mare măsură urmărite în mod aleatoriu), ești uimit de cât de energice sunt personajele – aleargă, țipă, intră în cluburi zgomotoase fără ca măcar să tresară. Cu alte cuvinte: cât de nepotrivit de treze par să fie. Până la finalul fiecărui film, infidelitățile și tatuajele de pe față sunt lăsate deoparte și sunt înlocuite de o prietenie care înglobează totul și care șterge greșelile cu buretele; mesajul central este că suferința comună ne apropie.
Remarcabil este faptul că cercetările științifice axate pe efectele pozitive ale mahmurelilor sugerează că s-ar putea să aibă un efect real. În cadrul unor interviuri cu bărbați și femei cu vârste cuprinse între 18 și 23 de ani, cercetătorul Eivind Grip Fjær, din cadrul Grupului pentru Cercetare Socială Norvegiană, Controlul Ajutorului Social și Sănătate Mintală, a descoperit că experiența comună de convalescență – împărtășirea unor povești în timpul unei mese cu prăjeli și grăsimi – a fost o experiență copleșitor de pozitivă.
Se pare că, pentru tineri în mod special, mahmureala este un element cheie al unei nopți și ajută la construirea la comun a unui fir narativ cu ajutorul amintirilor fragmentate ale fiecărui individ în parte. „Am fost surprins să descopăr cât de puțini susțin conceptul de mahmureală ca pedeapsă”, a spus Fjær. Chiar și experiențelor negative li s-a dat șansa să iasă la iveală; povestea despre cum ai izbucnit în lacrimi când DJ-ul n-a vrut să pună melodia „Set You Free” pentru a treia oară devine o tragedie împărtășită. „Ar fi putut să țină pentru ei înșiși aceste experiențe stânjenitoare”, spune Fjær. Și nu, nu se referea în mod special la incidentul cu N-Trance. „Dar în loc să facă asta, le-au permis prietenilor să-i tachineze, ca să poată să râdă împreună. Se pare că funcționează ca un fel de mecanism de adaptare pentru experiențele posibil rușinoase și regretabile.”
Cum de-a început abuzul asupra propriului nostru corp să fie privit ca o chestie atât de normală? Chiar dacă folosirea ocazională a drogurilor din clasa A, precum cocaina, a devenit mai comună în Marea Britanie, nimic nu se apropie de procesul sfânt în care dăm peste cap shoturi aromate de votcă, în toate culorile curcubeului, în fiecare weekend. Julie Breslin de la Addaction, una dintre principalele organizații de binefacere pentru sănătatea mintală, droguri și alcool, este de părere că statutul legal al alcoolului joacă un rol important. „Diferența majoră este că alcoolul este legal, acceptat din punct de vedere social și disponibil la scară largă”, spune ea. „Aproximativ 80% din populație bea cel puțin ocazional. Este un obicei adânc înrădăcinat în societatea noastră, indiferent dacă sunt câteva pahare după program, în serile de weekend, la sărbători sau necazuri. Ca societate, am standardizat alcoolul, în ciuda daunelor pe care le poate cauza: diverse tipuri de cancer, boli de inimă și alte afecțiuni.”
Așa cum scoate în evidență Breslin, consumul exagerat de alcool este atât de omniprezent în societate și cultura pop, încât suntem educați să credem că este o îndeletnicire în totalitate naturală. „Alcoolul este peste tot în jurul nostru, de la felicitări pentru zile de naștere în care ți se urează în glumă să bei până nu mai știi de tine până la telenovele unde o ceașcă de ceai și o conversație au fost înlocuite cu o sticlă de vin. Alcoolul este de asemenea mai accesibil decât oricând, iar vinul și berea la promoție fac deseori parte din lista săptămânală de cumpărături.”
N-am normalizat doar „îmbătatul” per se, ci și cherchelitul într-un mod spectaculos, când ajungi să-i trimiți fostei versuri îmbârlighate din melodii cântate de Bright Eyes. Maddy Lawson, managerul departamentului de comunicare la Alcohol Concern UK, este de acord: „Majoritatea bea o cantitate normală de alcool – chiar dacă bem mult mai mult decât este indicat de personalul medical, chiar și atunci când interferează cu viețile noastre. Consumul excesiv de alcool este considerat adesea normal sau demn de admirație – Wow, tipa aia chiar ține la băutură! – și asta este din cauză că alcoolul este corelat cu atât de multe aspecte ale vieților noastre. Îl bem când am avut o zi proastă, când sărbătorim ceva, când suntem la o întâlnire, la evenimente în interes de serviciu, când suntem plictisiți. Și lista poate continua.
„Așa că o parte din problemă este că nu observăm consumul exagerat de alcool decât în cazurile foarte, foarte severe – adoptăm un comportament complet diferit în relație cu drogurile. Oamenii care consumă prea mult alcool au nevoie de la fel de multă susținere ca cei care se confruntă cu abuzul de substanțe.”
Implicațiile pe termen lung din punct de vedere al sănătății au fost dezbătute în lung și-n lat, și eu nu sunt aici ca să-ți țin prelegeri. Dacă citești articolul ăsta, există o șansă ca tu sau o persoană pe care o cunoști să se fi întrebat la un moment dat cu voce tare dacă a devenit sau nu o problemă consumul excesiv de alcool; nu neapărat în calitate de alcoolic, dar ca persoană care se întreabă cum de a ajuns de la memele amuzante de pe Facebook (înțelegem, Sandra, îți place vinul) la trezitul în șase zile din șapte într-o stare de parcă tocmai a căzut într-o groapă abisală.
Căci iată care-i faza cu tipurile astea de probleme cu alcoolul: sunt incredibil de plictisitoare.
Experiențele cu băutul în exces n-au implicat aproape niciodată tigrii în băi, stripperițe recent căsătorite sau pe Ken Jeong. Astea sunt foarte rar aventurile unui bărbat care locuiește într-o suburbie, lucrează într-un domeniu bine plătit, se droghează pe ascuns și care descoperă la trezire c-a furat o mașină de poliție. Este doar un tip care se uită pe Netflix și care refuză o groază de ieșiri la băut, nu ca să aibă parte de o aventură grozavă în Thailanda, ci doar ca să se relaxeze și să adoarmă ușor. Pentru că dacă ai consumat orice drog cu regularitate, chit că e doar cafea, atunci știi că într-un final nu mai are niciun efect. Îl consumi pentru că devine un tabiet obișnuit și te simți epuizat fără el din punct de vedere psihic, dacă nu chiar fizic.
Eu am ajuns și într-un punct în care mi-am dat seama că îmi plăcea cu nerușinare să fiu mahmur, dar nu din motivele citate de studiul norvegian. La fel ca suferința inevitabilă, probabil ai experimentat la un moment dat starea euforică din clipa aia când a doua doză de aspirină își face efectul, lumea începe iar să prindă contur și te cuprinde sentimentul călduț de convalescență. Poate pentru băutorul ocazional, cantitatea neglijabilă de la petrecerea de Crăciun, este o noutate care are loc de două ori pe an. Chiar și un băutor de weekend s-ar putea să nu observe. Totuși, există un termen pentru oamenii care trec periodic, poate chiar zilnic, prin cicluri de autodistrugere și apoi de purificare a propriului corp: automutilare.
Totuși, chestiile care ne distrag atenția alcătuiesc punctul nostru de sprijin. Propriile mele mahmureli mi-au oferit scuze fantastice să-mi las munca neterminată („Nu mă pot concentra”), să nu particip la evenimente sociale („Mi-e prea rău”) sau să mă gândesc la orice probleme din viața mea, altele decât solicitările imediate și fizice ale procesului de recuperare. Ca în cazul altor forme de automutilare, durerea devine principala grijă a minții și corpului, o chestie asupra căreia să insiști, indiferent cât de banale sau serioase sunt problemele de la care vrem să fim distrași. Plănuiești să faci curat în casă sâmbătă? Aia e una dintre zilele tale libere. Trebuie să termini de scris un articol în câteva zile? Ei bine, n-ai nici măcar o șansă să-l scrii în dimineața asta. N-ai planuri pe termen lung? Grație acestei dureri îngrozitoare de cap abia dacă am timp să mă gândesc la asta!
Indiferent dacă bem singuri sau în grup, chestia care ne unește este că ne acordăm nouă înșine o mână liberă. Ne lingem rănile, ne recuperăm după o intoxicație care a făcut toate deciziile îngrozitoare de astă-noapte să pară oarecum raționale, o datorie pe care acum trebuie s-o plătim cu dobândă cu tot. În felul ăsta, validăm comportamentul dăunător. Este OK câteodată. Uneori trebuie să ne mai lăsăm duși de val și să analizăm repercusiunile alături de prieteni în dimineața următoare. Poate să fie o experiență genială, așa cum au descoperit stimații noștri tovarăși de băutură din Norvegia.
Pericolul nu este că ne trezim într-o stare dezastruoasă, de proporțiile celei din filmul The Hangover, dar cu cât realitatea este mai banală, cu atât mai mult interiorizăm și căutăm scuze pentru obiceiurile proaste – sau și mai rău, pentru comportamentul toxic sau abuziv. Ne liniștim cu ideea că este o parte normală a vieții. Ne imaginăm ca pe niște căutători de plăceri mai degrabă decât niște idioți beți. Poate că n-ar trebui să ne mai facem griji că s-ar crăpat iar de ziuă și în schimb să ne preocupăm de fractura deschisă care nu se vindecă niciodată complet.
Articolul a apărut inițial pe VICE UK.
