De ce trebuie să-ți pese, ca român, de conflictul dintre Turcia și Olanda

(Președintele Turciei. Fotografie de Recep Tayyip Erdoğan via Flickr)

Răfuiala dintre Turcia și Olanda a atins un nivel la care se ajunge destul de rar în diplomația mondială: Ankara a anunțat luni că suspendă relațiile diplomatice la nivel înalt și a blocat întoarcerea ambasadorului olandez în Turcia.

Anterior, olandezii au refuzat să-i permită ministrului turc de externe să intre în țară și l-au escortat la graniță pe cel al familiei. Asta ca să nu mai vorbim de schimburile dure de replici, care au inclus acuzații de nazism aruncate de Erdogan.

Gândește-te că aici nu e vorba de, să zicem, Rusia și Ucraina sau Iran și Arabia Saudită, țări între care este exclusă orice poveste de dragoste, ci de două state care au o groază de interese comune: sunt aliate în cadrul NATO, Olanda este cel mai mare investitor străin în Turcia, cu aproximativ 22 de miliarde de euro, schimburile comerciale sunt, și ele, semnificative, de ordinul a peste 6 miliarde de euro pe an, iar comunitatea turcă din Olanda, de 400 de mii de persoane, reprezintă mai bine de 2% din totalul populației.

Nu este clar, acum, cât de departe vor merge Turcia și Olanda, însă scandalul poate avea implicații serioase, mai ales că vorbim de mize care trec dincolo de relația bilaterală. Este vorba, în primul rând, de viitorul politic al ambelor țări, care trec prin teste electorale importante, dar și de contextul mai larg al relațiilor dintre Turcia și statele membre UE. Adaugă la asta posibile efecte asupra evoluției UE sau implicațiile la nivelul NATO într-un moment în care, cu Trump în State și Putin în coastă, Alianța are nevoie mai mult ca oricând de stabilitate. Este evident că aici nu e vorba de un conflict diplomatic de care ni se poate fâlfâi în timp ce ne enervăm pe ai noștri care se ceartă în Parlament sau scuipă venin la RTV: România este membru UE și NATO și, în plus, Turcia este cea mai importantă putere care contrabalansează Rusia la Marea Neagră.

Miza evidentă a scandalului, atât pentru turci cât și pentru olandezi, este una electorală. De altfel, de la asta a și pornit tărăboiul: autoritățile locale din Rotterdam au interzis un miting al comunității turce la care ar fi trebuit să participe și ministrul turc de externe, Mevlut Çavusoglu. Manifestația era una în favoarea lui Erdogan și, mai ales, a unui vot „Da" la referendumul care va avea loc în Turcia în aprilie. Referendumul ăsta, în cazul în care trece, va transforma Turcia în republică prezidențială: șeful statului devine și șeful guvernului iar funcția de prim-ministru dispare. Problema e că schimbările constituționale propuse la referendum nu se opresc aici, iar opoziția din Turcia și nenumărați analiști și ziariști au avertizat că, dacă amendamentele trec, regimul va deveni unul autoritar, în care separarea celor trei puteri nu mai este chiar așa de clară, iar președintele are atribuții foarte mari. Doar două exemple: în ceea ce privește separarea dintre executiv și legislativ, modificările prevăd că președintele poate fi membru de partid ceea ce, în practică, va însemna că o să fie liderul partidului cu cele mai multe voturi (este logic, întrucât alegerile prezidențiale și cele parlamentare vor avea loc simultan) adică va controla și legislativul.

Gândește-te că nici măcar acum, când Erdogan nu e membru al partidului de guvernământ, AKP-ul, iar atribuțiile președintelui sunt restrânse, nu mișcă prea mulți în front – dovadă că și-a impus voința în Parlament, care a adoptat amendamentele  propuse la referendum. În plus, președintele va putea controla și Consiliul Suprem al Magistraturii – prin numiri directe, prin membri numiți de Parlament și prin membrii de drept care provin din guvern – ceea ce înseamnă adio sistem judiciar independent. Nu că acum ar duce-o foarte bine, având în vedere valul de demiteri din justiție după puciul eșuat din iulie anul trecut.

Problema lui Erdogan este că nu e deloc sigur că electoratul va pune botul la așa o schimbare masivă a sistemului – nu în ultimul rând pentru că asta ar însemna că bossul de la Ankara, care deja conduce Turcia din 2003, ar putea rămâne la putere până în 2029. În 2019 ar avea loc primele alegeri după noua Constituție și bineînțeles că nu s-ar pune mandatul pe care îl exercită acum, cum nu s-a pus nici la Iliescu sau, mai recent, la Putin, primul mandat; ar fi două mandate nou-nouțe și perfect constituționale.

Sondajele, deși puține, arată că tabăra „Nu" ar avea câștig de cauză, mi-a spus Dragoș Mateescu, care predă științe politice în Turcia, unde e stabilit de 16 ani. Mateescu admite că suntem într-o epocă în care nu ne mai putem baza prea mult pe sondaje, după ce acestea nu au reușit să prevadă voturile pentru Brexit și Trump, însă atrage atenția că partidul lui Erdogan, AKP-ul, "a pierdut ultimele alegeri corecte, în iunie 2015. Acela este ultimul barometru corect al AKP-ului. A câștigat ulterior (anticipatele din noiembrie 2015) pe fondul războiului cu kurzii, dar nu a obținut majoritatea parlamentară necesară".

Iar cei din AKP reprezintă electoratul dur, care n-ar avea nimic împotrivă ca Erdogan să fie sultan. Cum ăștia nu sunt suficienți, Erdogan și ai lui au pus ochii pe electoratul din afara țării – câteva milioane în Europa – și, ca toți populiștii care se respectă, mizează pe cartea naționalismului și a pericolului extern. Știi tu, d-alea cu ticăloșii de străini care nu respectă/vor să ne fure/să ne subjuge țărișoara dar noi, ca buric al pământului ce suntem, nu ne lăsăm.

Ai auzit și tu d-astea pe la București și le-au auzit și alții, prin întreaga Europă, inclusiv olandezii, unde extremistul Geert Wilders îi suflă în ceafă premierului Mark Rutte. Este puțin probabil ca Wilders să poată deveni prim-ministru acum, în condițiile în care partidele politice se delimitează de el, însă mesajul lui anti-UE, anti-islam și anti-imigrație prinde, iar dreapta reprezentată de Rutte se simte forțată să adopte poziții ceva mai ferme – inclusiv față de Erdogan. Scandalul cu Turcia – cu tot cu imaginile alea cu imigranți turci care se încaieră cu poliția – reprezintă o adevărată mană cerească pentru Wilders și este evident că atunci când a răspuns Ankarei guvernul lui Rutte a luat în calcul și alegerile.

Scandalul cu Olanda pe tema mitingurilor pro-Erdogan nu este, însă, singular. Primii pe care turcii i-au acuzat de practici naziste, tot pentru că au interzis niște mitinguri, au fost germanii, în condițiile în care comunitatea turcă din Germania este de câteva ori mai mare decât cea din Olanda. Îți dai seama că Berlinului nu i-au căzut deloc bine gingășiile oficialilor turci. S-a enervat și cancelarul austriac, Christian Kern, care a cerut ca mitingurile electorale turcești să fie interzise în întreaga Europă, iar premierul danez a propus ca vizita omologului său turc la Copenhaga, programată luna asta, să fie amânată.

Relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană sunt departe de ce erau pe la începutul guvernării lui Erdogan când, ca prim-ministru, promisese că va adopta rapid reformele necesare pentru o integrare europeană care trenează de zeci de ani. Relația Turciei cu Bruxelles-ul a început să se rupă după 2009 când Erdogan, vizat de scandaluri de corupție și în conflict cu fostul său aliat Fethullah Gülen, a luat măsuri pentru a-și subordona justiția, ceea ce arată că principiile statului de drept cerute de europeni "nu l-au interesat cu adevărat niciodată".

Ruptura s-a accentuat după puciul eșuat de anul trecut, când Erdogan s-a simțit ofensat că europenii nu au condamnat suficient de repede puciștii. Președintele Turciei s-a enervat și mai tare când europenii au îndrăznit să vorbească despre drepturile omului și să critice campania excesivă de epurări care a urmat puciului – peste 100 de mii de persoane au fost arestate sau date afară din armată, poliție, sistemul judiciar, administrația publică și învățământ. Adaugă la asta hărțuirea oamenilor de afaceri considerați neprietenoși, arestarea unor politicieni de opoziție și măsurile luate împotriva presei – 170 de organizații media desființate și peste 150 de jurnaliști arestați, inclusiv echipa VICE și corespondentul Die Welt în Turcia, ceea ce a atras protestele oficiale ale Berlinului.

„Turcia lui Erdogan navighează către Est, în timp ce Turcia reală rămâne conectată la Europa", mi-a spus Dragoș Mateescu, căruia i se pare semnificativ, în plan simbolic, refuzul Ankarei de a trece la ora de vară, ceea ce o menține conectată mai degrabă la capitalele arabe decât la cele europene. Tendințele autoritare, pașii făcuți către islamizare și neo-otomanismul fac naturală o apropiere politică a Turciei lui Erdogan de Orient și, mai recent, Rusia. În ceea ce privește, însă, cealaltă Turcie, dincolo de aspirațiile europene pe care le are o parte din populație, factorul economic rămâne decisiv, dat fiind faptul că Uniunea Europeană este, de departe, principalul partener al Turciei.

Un îngheț al relațiilor cu europenii ar putea fi foarte costisitor din punct de vedere economic, însă Turcia are un atu pe care a amenințat că îl va folosi: milioanele de refugiați – majoritatea sirieni – de pe teritoriul său, refugiați care abia așteaptă să o ia, din nou, către Europa. Ai văzut prea bine ce s-a întâmplat ultima oară când asupra Uniunii Europene s-a abătut un val de refugiați. De altfel, în schimbul garanțiilor Ankarei că va opri fluxul, Bruxellesul a acceptat liberalizarea regimului de vize, relansarea negocierilor de aderare, asta ca să nu mai vorbim de un ajutor financiar, destinat refugiaților, de câteva miliarde de euro. Un posibil nou val de refugiați, poate chiar mai mare decât cel precedent, ar afecta întreaga Uniune Europeană, nu doar țările de tranzit sau cele care reprezintă destinația finală – iar asta înseamnă că, indirect, te-ar afecta și pe tine.

Acesta nu este singurul mod în care gâlceava europenilor cu Turcia îți poate da bătăi de cap. După cum s-a văzut în cazul Olandei, tot scandalul ăsta le ridică mingi la fileu băieților de extrema dreaptă și obligă și partidele main-stream să își adapteze discursul. Mă îndoiesc că românii, cât sunt ei de urmași ai lui Traian, vor fi foarte bine primiți într-o Europă anti-imigrație, asta ca să nu mai vorbim de amânarea până la sfântu' așteaptă a intrării în spațiul Schengen.

Iar ăsta de mai sus este un scenariu relativ optimist, pentru că se poate și mai rău. Erdogan pare chitit să se certe cu toată lumea. A început, cum am scris mai sus, cu Fethullah Gülen, omul care l-a ajutat să ajungă la putere. A continuat cu kurzii, ceea ce a dus la reluarea războiului cu PKK-ul după ani de zile în care se făcuseră progrese semnificative către reglementarea conflictului. Și-a trimis armata în Siria pentru a se bate atât cu Statul Islamic cât și cu YPG-ul, milițiile kurzilor sirieni pe care Ankara le acuză că ar fi doar o filială a PKK-ului. Problema e că milițiile astea sunt sprijinite de Statele Unite care au trimis și militari pentru a proteja un oraș controlat de YPG, Manbij, pe care Turcia a amenințat că îl va ataca.

Nu mai vorbim de faptul că rebeli sprijniți de armata turcă s-au încăierat deja cu armata siriană. Criza a fost aplanată de Rusia, noua amică a Turciei, ceea ce nu înseamnă, însă, că Damascul va accepta la nesfârșit prezența armatei turce pe teritoriul său, mai ales că Erdogan a spus-o de nenumărate ori că vrea ca Bașar al-Assad să zboare. Nici Irakului nu îi convine că armata turcă a intrat pe teritoriul său fără să îi ceară aprobarea, iar Iranul este în competiție directă cu Turcia pentru influență regională – asta ca să nu mai vorbim de sutele de ani de conflict dintre persani și otomani sau dintre șiiți și sunniți, conflict care poate re-deveni relevant pentru turci pe măsură ce Erdogan îi împinge către un Islamism ce pare a se inspira mai degrabă din wahabbism decât din tradițiile hanefite ale Turciei. Dușmănia cu Grecia este bine-cunoscută, iar tensiunile s-au amplificat din nou, la începutul anului, în Marea Egee. Treaba nu stă foarte bine nici cu Bulgaria, după ce Sofia a acuzat Turcia că s-ar amesteca în campania electorală pentru anticipatele de luna aceasta. Cu asta am cam epuizat vecinii Turciei. Cu europenii am văzut cum stă treaba. În ceea ce privește principalul aliat militar al Ankarei – Statele Unite – Ankara nu s-a putut abține nici în cazul ăsta și s-a rățoit la americani pentru că nu vor să îl extrădeze pe Fethullah Gülen, iar mai recent a acuzat Washingtonul că ar sprijini Statul Islamic.

Ca și cum toate astea nu ar fi de-ajuns, șomajul e în creștere – s-a ajuns deja la 12% – și se prefigurează și o criză economică severă, iar asta nu face decât să amplifice tensiunile sociale.

Cu un război pe teritoriul țării și unul în afara acesteia, dispute cu principalii parteneri economici și militari și tensiuni sociale generate de criza economică și de tendințele autoritare ale lui Erdogan, situația din Turcia nu a fost demult așa de gravă. Și vorbim de cel mai puternic stat NATO din regiune, cu o populație de 80 de milioane de persoane și plasat între o Rusie tot mai agresivă, un Orient Mijlociu care oscilează între instabilitate și haos, și o Europă slăbită de crizele din ultimii ani.