De ce vin baschetbaliştii sârbi în România?

​Acum 11 ani sau mai exact, pe 11 iunie 2003, una dintre cele mai comune expresii ale sârbilor era „Fotbalul sârbesc e mort pe plan internaţional.” Totul a început pe stadionul Shafa din Baku, unde naţionala Serbiei şi Muntenegrului şi-a luat bătaie de la cea a Azerbaijanului. Au băgat două goluri cu trei minute înainte de final şi au distrus iluzia că noi am fi un fel de superputere secretă a fotbalului.

De atunci, sportivii noştri spun că „oricine poate juca fotbal” şi că sportul sârbesc nu a devenit de căcat peste noapte, ci că altor ţări nu le-au pus beţe-n roate mafioţii de la FIFA, UEFA, NATO, UNESCO şi UNHCR, cum au făcut cu Serbia. Ăsta e un pretext ca să nu recunoaştem faptul că sportul a avansat în restul lumii, în timp ce la sârbi a stagnat. Unii au un fel de optimism fatalist că lucrurile îşi vor reveni, dar îl au degeaba, că oricine poate juca fotbal în zilele noastre.

Asta era şi reacţia mea în 2007, când Bojan Gnjato, un prieten de-al meu din Bosnia şi Herţegovina, de doi metri înălţime, care juca ca mijlocaş central mi-a spus c-o să-şi continue cariera de baschetbalist profesionist în România. L-am cunoscut în Belgia, unde juca în liga a doua alături de Kruno Rados, un bosniac croat. Jucau la Gent Dragons, într-o ligă destul de monotonă şi săracă, dar eram înfometat după orice fel de meci de baschet. Acolo au adus echipa în liga întâi. Şi de atunci am ţinut legătura cu amândoi.

Şi la un moment dat, Bojan mi-a spus că se duce la Asesoft.

„Ase-ce? Te-ai lăsat de baschet şi te-ai băgat pe programare? “

„Nu, boule, aşa se numeşte clubul din Ploieşti!”

Primul meu gând a fost „oricine poate juca baschet în zilele noastre.” Eram cam virgin în privinţa sportului din secolul 21. Dacă mă pricepeam cu adevărat la baschet la fel de mult cum credeam, îmi aminteam de Ghiţă Mureşan care a jucat la Chicago Bulls sau de Constantin Pope care juca la Maccabi. În rest era destul de greu să faci legătura între România şi baschet. În liceu, când ne jucam în pauze şi cineva dădea coş de la distanţă din greşeală, spuneam c-a dat coşul „româneşte.” Se făceau multe miştouri despre baschetul românesc. De-asta nu înţelegeam de ce s-ar duce un jucător de la Hemopharm acolo. Abia acum, la şapte ani după aia, recunosc că eram nesimţit şi că România e o ţară destul de bună la baschet, cu o reputaţie în creştere.

Totuşi, România are o tradiţie modestă în baschet. Ultima oară când au participat la Liga Eurobasket a fost în 1987, ultima dată când au participat la Jocurile Olimpice a fost în 1952, iar ultima dată când au jucat în Campionatul Mondial a fost… niciodată. Cluburile naţionale, Steaua şi Dinamo, erau destul de slabe. Lucrurile s-au schimbat cu Asesoft, o echipă apărută în 2002, care a luat campionatul în 2004. La vremea aia, unul dintre cei mai buni jucători de la Ploieşti era sârbul Vlada „Dado” Amautovic, care e şi azi la Asesoft, în postura de antrenor. A rămas în istoria sportului românesc ca un lunetist, băga coşurile de la distanţă cu o precizie de 40%. Echipa a surprins toată lumea, când a ajuns în turneul F4 al Cupei Eurochallenge. Cu puţin ajutor organizatoric de la FIBA, Asesoft a eliminat turcii de la Banvit în semifinale şi au înfrânt la limită Lokomotiv – Rostov cu 75 la 74. Şi, cum se întâmplă de obicei în zonele unde se joacă baschet, dar nu se vorbeşte engleză, un sârb a marcat punctele decisive. Vladimir Kuzmanovic, un fost jucător de la Steaua Roşie Serbia, le-a adus românilor 26 de puncte în acea finală.

„Eram în concediu, dar şi-n recuperare cu picioarele, când m-a sunat impresarul de la acea vreme şi mi-a spus c-a găsit o ţară exotică pentru mine, apoi a închis,” mi-a povestit Vladimir Kuzmanovic, care acum e comentator sportiv la Sportclub TV. „M-am gândit un pic şi, după ce-am vorbit cu soţia, eram sigur că e vorba de România. Impresarul a pus accent pe cuvântul exotic, pentru că sârbii deja jucau în tot felul de ţări din jurul lumii. Era o ironie. Când a sunat i-am zis că ştiu că-i România, ceea ce l-a bulversat total.”

„Dacă eram sceptic, mi-a trecut repede,” mi-a spus Kuzmanovic. „Condiţiile erau minunate şi oraşul trăia pentru sportul ăsta. Sala era mereu plină. Am avut un antrenament la Rojani Braşov, un centru de schi elitist, unde am stat la o cazare în care înainte fuseseră doar sportivi olimpici. Aveam jacuzzi, hidromasaj, masaj la picioare, tratamentul era deosebit. Mâncam la cele mai luxoase restaurante din oraş”

La vremea aceea liga era la început şi nimeni nu se aştepta ca Asesoft s-ajungă mare. „Nu ştiam nimic despre ligă, doar că Vladimir Jokanovic conducea Dinamo Bucureşti, iar Miljan Marjanovic juca la ei. Ei erau competitorii noştri principali, în rest era lejer. Chiar am luat cupa uşor.” Amintirea cea mai frumoasă a lui Kuzma e legată de victoria europeană. „Sunt convins că nu se mai poate repeta ce-am făcut în Eurochallenge. Nu cred c-o altă echipă românească va mai reuşi aşa ceva. Sunt mândru că am câştigat trofeul la 34 de ani, am luat titlul MVP şi mi-am încheiat cariera cu-n succes,” a încheiat Kuzmanovic şi mi-a precizat c-a fost tratat regeşte în România. Au mai ajuns şi alţi sârbi în afară de Kuzma în România, în acea perioadă, precum Ivan Krstic de la Beobanka-Cholet şi Nikola Bulatovic de la naţionala Serbiei.

Apoi a ajuns şi amicul meu Bojan acolo. „Lucrurile nu mergeau bine în Belgia. Dado Amautovic m-a sunat şi mi-a spus c-are nevoie de-o rezervă pentru cupa ULEB. Mi-am pus tricoul cu Asesoft şi-am jucat patru meciuri”, mi-a spus Bojan care acum s-a întors în Serbia. După sfârşitul sezonului, Bojan a jucat pentru Târgovişte, Piteşti şi Oradea.

„Andjelko „Duca” Mandic m-a invitat la Oradea. Când am venit, antrena Cristian Achim, care prefera stilul balcanic de baschet celui american şi asta a deschis ţara pentru jucători sârbi,” mi-a povestit Gnjato. Şi în zilele noastre Achim antrenează Oradea, cu un sârb numit Milan Mitrovic ca secund. Tot acolo sunt şi Mladen Pantic, croatul Ante Krapic şi Vuja Subotic, un veteran din Muntenegru care e căpitanul echipei şi e cel mai notabil din lot.

Şi Milan Mitrovic a ajuns în România din greşeală, ca toţi ceilalţi. „Nu voiam să merg nicăieri, eram secretar la UKTS (Asociaţia antrenorilor sârbi de baschet) şi secund la Radnicki,un club din Belgrad. Apoi mi-a propus impresarul România, m-am gândit bine şi m-am dus,” mi-a povestit Mitrovic.

Asesoft se pregăteşte pentru o nouă tentativă la campionatul european. Finlandezul Gerals Lee, americanul Dee Brown, grecul Michalis Pelejanos şi sârbul Dragan Labovic sunt noii străini aduşi la echipă. Mitrovic mi-a spus că Asesoft n-are buget fix: „Găsesc jucătorii care li se par interesanţi, întreabă cât costă şi-i cumpără.” O formulă de succes în orice ţară.

Jucătorii sârbi sunt mai prezenţi ca niciodată în campionatul intern. La Gazmetan sunt atacantul Zoran Krstanovic şi Milos Bojovic de la Sibiuna. Mirko Kovac joacă la Piteşti. Vladimir Tica, care s-a mutat de la Asesoft la Timişoara. Şi Marko Sutalo şi Stevan Miloşevic la Piteşti. „Jucătorii noştri şi-au lăsat amprenta aici. Ei vin din motive financiare. Contractele sunt cele mai bune din regiune şi salariile nu întârzie niciodată mai mult de câteva zile. Plus că Serbia-i la o aruncătură de băţ,” mi-a explicat Mitrovic şi Bojan a fost de acord cu el: „Aveam contract cu Oradea până în iunie, dar se terminase sezonul în mai şi eu eram în concediu în Serbia. M-a sunat un oficial de la echipă, să vin să-mi dea salariul, dar nu mai aveam viză. Aşa c-a venit în Vrsac, un oraş din nordul ţării, doar ca să-mi aducă banii.”

În concluzie, baschetul românesc se dezvoltă de pe o zi pe alta şi n-ar fi rău ca publicul sârb să urmărească jucătorii noştri din această ţară. Nu fiţi ignoranţi cum eram eu în 2007. În zilele noastre, oricine poate să joace baschet.

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre baschet:
​Baschetbaliştii în​ scaune rulante marchează trei puncte fără să sară
​Aventura noastră basc​hetbalistică în Coreea de Nord
​Zece motive pentru care Ploieşti ​e un oraş nasol