Naționalismul sârb e în floare la festivalul trompetelor din Guča

FYI.

This story is over 5 years old.

Naționalismul sârb e în floare la festivalul trompetelor din Guča

During this weeklong turbo-folk party, foreigners either don't notice the thinly veiled Serbian nationalism or are too drunk to notice.
25.9.12

(Fotografii de Anna Y. Loshkin)

E abia nouă dimineața și sunetul vuvuzelelor umple atmosfera. Tinerii la pieptul gol deja au dat pe gât primul shot al zilei, iar cei care încă n-au apucat s-au aliniat, cu ochii încețoșați, în fața magazinului, ca să-și cumpere țigări sau o sticlă de rachiu de prune. Acesta e faimosul Festival al Trompetelor de la Guča, loc de adunare pentru trompetiști, orchestre de țigani, iubitori de muzică balcanică și tineri Chetnik – ultimii reprezentanți ai naționalismului sârb.

Într-o mare de slogane ca „Economisiți apa, beți bere” și „Blowjob e mai bun decât no job”, se remarcă un tricou – un portret al fostului președinte Slobodan Milošević sub a cărui față gânditoare scrie „Armata te așteaptă”. Milošević e încă un personaj infam în Serbia din cauza rolului pe care l-a jucat în curățenia etnică ce a avut loc în anii 1990 în timpul războaielor cu Iugoslavia. Pe un alt tricou cu portretul lui scrie „Există oameni mai răi decât mine”. Mesajele astea nu sunt ironice. Oamenii se plimbă prin oraș cu tricouri pe care scrie „Slavă Domnului că sunt sârb”, „Sârbii Chetnik” și „Țara Campionilor”. Unii poartă tricouri negre cu cranii, pe care scrie „Credință în Dumnezeu – Libertatea sau moartea” în scrierea veche slavonă bisericească, cu șepci de armată verzi decorate cu vulturi deasupra cărora tronează o coroană. Bine ați venit în țara Chetnik.

În fiecare an în august, mai multe sute de mii de oameni se adună la Guča, un sătuc adormit cu 3 000 de locuitori din centrul Serbiei. Guča, proclamat de către Guardian ca „cel mai mare și mai tare festival de muzică din Europa”, atrage trupe balcanice cunoscute în toată lumea și mulți participanți din vestul Europei. Dar în timpul acestei petreceri turbo-folk, străinii fie nu observă naționalismul, fie sunt prea beți ca să le pese.

Totul a început destul de inocent în 1962. Un grup de trompetiști s-au adunat la un jam session în Guča, un sat bucolic cu dealuri verzi, izvoare cu apă minerală și flori sălbatice din regiunea Dragacevo la câteva ore distanță de Belgrad. Pe atunci era la conducere “binevoitorul dictator” Tito, iar croații, muntenegrenii, albanezii, slovenii, macedonii, sârbii și bosniacii erau uniți cu toții într-o națiune eterogenă numită Iugoslavia.

Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. După războaiele sângeroase din 1990, Iugoslavia s-a împărțit în șapte țări. În 2001, un scurt val de democrație a dus la demisia lui Milošević și la alegerea liderului opoziției Zoran Djindjic. Milošević a fost judecat la tribunalul din Haga pentru crime de război. Doi ani mai târziu, Djindjic a fost asasinat și odată cu el a murit și speranța de progres și conviețuire pașnică cu vecinii Serbiei.

De la alegerea președintelui sârb naționalist Tomislav Nikolić în luna mai a acestui an, mulți se tem că noua cale a Serbiei nu e spre intrarea în UE ci e o regresie spre un conflict etnic care a cauzat ani în șir de vărsări de sânge. Numirea recentă în funcție a prim ministrului Ivica Dačić a iscat neliniște datorită legăturilor lui strânse cu Milošević.

Atmosfera din Guča se asortează perfect cu peisajul politic actual al Serbiei. Există o diferență între a fi patriot și a fi naționalist. Cei mai mulți tineri de aici nu cunosc diferența și adesea devin rasiști, spune Margita, o tânără de 19 ani dintr-un orășel din zonă. Într-adevăr, e un fel de inocență pe fețele tinerilor și tinerelor care cântă cu mândrie despre măreția Serbiei în timp ce poartă șepci cu însemnele Chetnik și sunt înfășurați în steagul Serbiei. Toți fac salutul cu trei degete – degetul mare, cel arătător și cel mijlociu – care simbolizează sfânta treime. La fel ca multe alte lucruri din fosta Iugoslavie, salutul e un gest controversat. Bosniacii și croații îl consideră ofensiv, chiar provocator, căci a fost folosit de armata sârbă care le-a ucis popoarele fără milă. În Guča, oamenii fac semnul ăsta peste tot, la trecători, la camerele de filmat și între ei. La fel ca și crucea care atârnă la gâturile tuturor, salutul a devenit un simbol al mândriei sârbe.

Din anii ’90, iconografia Chetnik a devenit sinonimă cu naționalismul sârb. Mișcarea în sine are legătură cu masacrele, violurile și torturile provocate de sârbi în timpul războaielor iugoslave. În mărturiile de la Haga despre curățenia etnică ce a avut loc în timpul războaielor, victimele îi numesc pe sârbi Chetnik. Mărturia unei femei musulmane susține următoarele: „Pe 25 mai, soldații Chetnik ne-au atacat satul, care era sat musulman, iar până la data de 31 mai, toți bărbații din sat au fost duși în lagărul de concentrare…I-au ucis în masă, ne-au jefuit și ne-au incendiat casele, au capturat femei, bătrâni și copii și le-au dat foc de vii.”

Soldații Chetnik, sau miliția, au început ca o forță monarhistă de gherilă la începutul secolului 20. Au ridicat armele ca grup regal de rezistență după înlăturarea familiei regale în timpul celui de-al doilea război mondial. Au colaborat uneori cu partizanii, alteori cu puterile Axei, luptând de partea naziștilor. După al doilea război mondial, când Josip Broz Tito a preluat conducerea guvernului iugoslav comunist, liderul Chetnik Draza Mihailovic a fost găsit vinovat de trădare și executat.

Timp de 30 de ani, Tito a întreținut un echilibru delicat în Iugoslavia, cu aliați de ambele părți ale Cortinei de Fier. După moartea lui în 1980, sentimentele naționaliste au început să crească. În cartea lui din 1992, Căderea Iugoslaviei, expertul în Balcani Misha Glenny scrie: „Reînvierea naționaliștilor sârbi, numiți Chetnik, a fost unul dintre cele mai hidoase și înspăimântătoare aspecte ale căderii comunismului din Serbia și Iugoslavia. Această grupare, care se hrănește cu celebrarea unor acte de brutalitate incredibile, cuprinde tot ceea ce e irațional și inacceptabil în societatea balcanică.”

Slobodan Milošević a aprins flacăra urii religioase și etnice în discursul său din 1989 la aniversarea de 600 de ani de la Bătălia din Kosovo. În această bătălie, prințul sârb Tsar Lazar a luptat împotriva otomanilor în 1389 și a murit ca un erou. În ciuda înfrângerii Serbiei și a celor 500 de ani sub ocupație otomană și mai târziu austriacă, locul e considerat sfânt. Aici s-a născut identitatea sârbă, iar Tsar Lazar e privit ca un martir al poporului.

La Guča, tinerii de la țară și de la oraș se adună să asculte chemarea trompetelor, să danseze pe cântece tradiționale și să strige slogane despre Serbia. Strigăte războinice de genul „Kosovo va fi mereu al nostru!” răsună din toate părțile.

L-am cunoscut pe Jovan și pe fiul lui în fața Centrului de Cultură din Guča, unde se odihneau. Fiul lui stătea lângă el, jucându-se cu o pușcă de jucărie. „Am fost în America. Mi-a plăcut în Miami, dar nu-mi place politica voastră,”mi-a strigat ca să acopere zgomotul unui concert religios care avea loc la câțiva metri de noi. Atacurile sârbilor asupra albanezilor din Kosovo a dus la bombardarea Belgradului de către NATO, cu susținerea Americii, în 1999. Deși sancțiunile au fost ridicate în 2005, sentimentul anti-Occident e încă puternic. Îmi arată tatuajele – unul mare cu Tsar Lazar pe umărul drept și biceps și unul pe spate, cu Fecioara din Kosovo care alină un soldat muribund după bătălie. Tatuajul care ilustrează această scenă, preluată dintr-un poem sârb epic, e doar unul din numeroasele tatuaje de acest gen pe care le-am văzut în Guča. În tatuajul lui Iovan, Lazar e călare pe un cal și are un scut cu emblema Serbiei – Doar Unitatea Îi Salvează pe Sârbi. Aceeași emblemă decorează și steagul Serbiei.

De pe un deal, îi privesc pe tinerii care cântă despre minunăția Serbiei. Cântecele durează de aproape o oră, alimentate de bere și de isteria publicului. Mai jos, pe drum, se aude muzică tradițională dintr-o dubiță – o pauză binevenită după atâta turbo-folk. Un grup de bărbați și-au stabilit tabăra în jurul dubei, într-un colț al câmpului în care toți trecătorii sunt nevoiți să le asculte muzica. Miroslav, liderul grupului, mă invită la o bere și îmi spune că au călătorit din Kosovo până aici special pentru festival.

E după amiază devreme și în ciuda expresiei acre de pe fața unuia dintre domni cu capul bandajat și un ochi vânăt, petrecerea e în toi. Bărbații se leagănă pe muzică, iar unul dintre ei dansează pe acoperișul dubei. N-are cămașă, e beat și de gât îi atârnă un lanț gros cu o cruce. Miroslav ține un discurs într-o engleză stricată: „America nu înțelege amenințarea albanezilor. Sunt teroriști, la fel ca irakienii. Fratele meu a fost ucis în război acolo. Kosovo e al Serbiei!” După care adaugă: „Albanezii fac trafic cu organe.”

Sunt multe orchestre de trompete care cântă pentru premii în Guča, dar cele mai multe dintre ele sunt de țigani, care se plimbă pe străzi, cântând serenade în baruri pentru bacșiș. În mod total ironic, aceleași trupe de țigani cântă și cântece naționaliste pentru publicul doritor. Piesa tradițional evreiască „Hava Nagila” a devenit, în mod ciudat, un fel de imn al festivalului Guča și se cântă peste tot, alături de „Kalashnikov” și „Gas Gas” ale lui Goran Bregović.

Guča e o săptămână specială, spune Miroslava, o frumusețe serbo-franceză, iubita unui trompetist dintr-o orchestră de țigani. N-a mărturisit familiei că se întâlnește cu el de anul trecut și nici el n-a făcut asta. „Suntem ca Romeo și Julieta. Ai mei n-ar accepta să fiu cu un țigan și nici ai lui n-ar fi de acord să se însoare cu o sârboaică.”

De la căderea Iugoslaviei, sârbii au îmbrățișat gloria trecutului lor monarhist. În ciuda faptului că a pierdut toate cele patru războaie, Serbia a început, din anii 1990, o obsesie cu o Serbie mai mare pentru Sârbi. Obsesie care persistă de 15 ani. „În Serbia trebuie să alegi de ce parte ești,”îmi spune Margita.

Prietenii mei din Belgrad spun că naționaliștii iubitori de turbo-folk merg la Guča, iar oamenii civilizați merg la Niš, un oraș din apropiere unde se ține festivalul internațional de jazz cam în aceeași perioadă. În această regiune fragmentată cu o populație etnică amestecată, o astfel de divizare reprezintă o amenințare serioasă a stabilității. Oare manifestările naționaliste de la Guča se nasc din atmosfera zăpăcitoare și dorința de a aparține unui grup? Poate. Ar putea fi doar o etapă trecătoare pentru unii tineri. Dar această greșeală a tinereții a fost legalizată de către noul guvern sârb.

Traducere: Oana Maria Zaharia