De Rocco Castoro; Foto : Jason Mojica

Vissarion (Sergey Anatolyevitch Torop zis şi Învăţătorul) fondatorul Bisericii Ultimului Testament

La zece ore de când am sosit în Rusia deja eram pe un tren express spre aeroport. Era luna august, eram în Moscova şi transpiram într-un mod neobişnuit de scârbos de când călcasem în ţara aia. De asemenea eram în întârziere. Dacă ratam zborul ăsta probabil nu mai ajungeam la Petropavlovka la timp pentru Serbarea Fructelor Binelui ca să vorbesc cu un siberian care se crede Iisus Hristos şi crede că vocea lui e Cuvântul Domnului.

Mi-am cumpărat un bilet şi am ajuns pe peron cu câteva minute mai devreme, destul timp ca să găsesc un vagon gol în care să ocup un loc în spate. Trenul a pornit la vreo trei minute după. Asta m-a făcut să mă simt mai bine, dar n-a eliminat riscul c-o să-mi pierd avionul. Zborul avea loc doar o dată pe zi şi nu puteam să accept că va trebui să mă cert cu centralistele de la Vladivostok Air, cei mai mari transportatori din Siberia.

Dacă nu ajungeam la timp ar fi trebuit să schimb şi aranjamentele de transport de acolo. Asta însemna că trebuia să mă milogesc de o femeie numită Tamriko, cu care vorbisem doar pe mail, ca să-şi convingă un membru al unei familii pe care majoritatea oamenilor o consideră o sectă să se scoale la patru dimineaţa, să conducă trei ore până la Aeroportul Internaţional Akaban ca să ia un turist american suspect şi să-l ducă într-o comunitate izolată de 4000 de fanatici religioşi care locuiesc în mijlocul pădurii de taiga. În orice altă zi ar fi o cerere rezonabilă, una pe care oricum o făcusem când am amânat vizita din cauza unor probleme cu viza. Totuşi, dacă nu ajungeam cumva la un terminal în 30 de minute, nu puteam spera să ajung acolo mai devreme de 18 august. Aceasta este cea mai sfântă zi a Bisericii Ultimului Testament – Ziua în care, acum două decenii, un ofiţer şi pictor de 29 de ani numit Sergey Anatolyevitch Torop a declarat c-a renăscut sub numele de Vissarion. De atunci a creat o religie unificatoare care uneşte un amalgam de elemente creştine, budiste, hinduse, păgâne şi din alte credinţe. Fiecare cuvânt al lui Vissarion a fost înregistrat într-o serie de cărţi fără sfârşit numită Ultimul Testament, care până acum se întinde pe zece volume şi mii de pagini. Are peste 5000 de enoriaşi care îl consideră un om mesianic, sub numele „Învăţărtorul.” Ei cred că universul are două origini  (o parte e creată de natură, alta de sufletul uman), în ceva numit „mintea extraspaţială (extraterestră) şi că sfârşitul lumii e aproape. Sau cel puţin asta am înţeles eu din puţinele pagini traduse în engleză (foarte prost) din Ultimul Testament. Pe drum am reflectat asupra impresiilor mele din Moscova: un oraş gri, pe alocuri maro şi dubios de eficient. Am ajuns la ţanc la Vnukovo şi am alergat spre terminal. M-am aşezat la o coadă scurtă şi am văzut firma luminoasă a unui bar în spate. Speram să bag la bord o bere, pentru că unde urma să merg nu aveam voie să beau alcool. După asta m-am gândi ce futută ar fi fost situaţia dacă asta era Aeroportul JFK şi ce greu o să-mi fie să nu mai zic futută, pentru că înjurăturile sunt de asemenea interzise acolo. La fel sunt şi carnea, tutunul şi probabil orice lucru plăcut, dar astea mi-au fost enumerate în mod special de către Tamriko.

După patru ore, o pulpă gri de pui şi două bomboane cu lămâie dubioase, am aterizat la Abakan pe la 7.30 dimineaţa, cu o întârziere de jumătate de oră. Am mers pe holul mic şi împuţit al terminalului. Toate arătau de parcă erau produse pe bandă rulantă de o fabrică sovietică de aeropoarte în paragină. Partea naşpa era că nu vedeam pe nimeni cu un semn pe care să scrie ROCCO.Tamriko m-a asigurat că un tip numit Ruslin mă va aştepta acolo ţinând aşa ceva în mână. Epuizat, m-am odihnit 15 minute pe un scaun, când un tip înalt, blond şi deşirat cu o bucată de carton la subsoară a intrat în terminal. Înainte să văd semnul, mi-am dat seama că el era – era genul de tip care iese în evidenţă. Am mers spre el şi mi-a făcut un semn cu capul.

„Eu, Rocco” am zis arătând spre pieptul meu. S-a uitat în ochii mei câteva secunde înainte să-mi arate semnul din mână. Am făcut semn din cap. El a zis „da” şi şi-a pus ceva care părea musulman pe cap. Am mers în tăcere până la parcare.
 
Lângă maşina lui, un SUV cu volanul pe dreapta, am cunoscut-o pe prietena sau soţia lui. Era tânără şi mi se părea frumoasă într-un mod ciudat când mi se prezintă. Nu mai am cum să-i ţin minte numele inpronunţabil acum.Nici măcar nu am încercat să-l scriu în carnet.

Ei au discutat în şoaptă câteva secunde, după care bărbatul mi-a arătat un termos şi m-a întreabat „Cafea?” I-am zis că da. Mi-a turnat o ceaşcă în timp ce femeia căuta prin torpedou până a găsit un borcan cu ceva care semăna cu aracetul. S-au holbat la mine până am sorbit puţin. Dacă era otravă sau zeamă de spălat creierele, n-avea gust rău. Am mai stat tăcuţi un minut. „Mergem” a zis bărbatul şi a întors cheia în contact. Am realizat că Ruslin şi femeia lui ori nu ştiau engleză, ori, dintr-un motiv necunoscut mie, nu doreau să vorbească cu mine aşa că m-am ocupat cu un stick 3G pe care-l cumpărasem din Moscova pentru laptop. M-am conectat la net şi am vorbit pe webcam şi pe chat cu gagică-mea. I-am spus că toate mergeau bine şi că nu mai reuşisem să dorm în 26 de ore. Am glumit despre cum băusem o substanţă dubioasă dintr-un borcan de la nişte cultişti care acum mă conduceau la un loc perfect izolat în Siberia. După aceea a picat conexiunea şi n-a mai revenit.

Traducere: Mihai Popescu