M-am plimbat câteva ore prin Cimitirul Bellu și-a fost mai tare decât orele de istorie din școală

Se spune că doar două lucruri sunt sigure pe lumea asta – Fiscul și moartea. Și dacă tot e un lucru cert în viață, am vrut să văd cum e cu locurile în care sunt îngropați oamenii, pentru că am preocupări sofisticate.

Când am fost în vacanță în Paris am ajuns să mă plimb prin celebrul cimitir Père-Lachaise. Nu am simțit nimic macabru în asta, ba mai mult, locul mi s-a părut o combinație stranie între parc și muzeu. Printre capelele care numai cu monumente funerare nu semănau, puteai să dai de locurile de odihnă ale lui George Enescu, Jim Morrison, Oscar Wilde sau Edith Piaf. Iar astea sunt doar câteva nume.

Apoi, pentru că Bucureștiul e Micul Paris, am vrut să aflu mai multe despre echivalentul lui din Capitală: cimitirul Bellu.

Nu mi-a luat mult să dau pe YouTube de Damian Anfile, care e un soi de expert în cimitirul Bellu, așa că i-am scris ca să vizitez alături de el locurile de veci ale personalităților locale și să aflu tot felul de fun facts.

Tipul s-a arătat deschis, așa că ne-am întâlnit în fața cimitirului și am pornit în căutarea legendelor din acest loc pe care nu avusesem ocazia până atunci să-l vizitez. Damian e un tip cool, despre care am aflat că e istoric și teolog, e fascinat de Imperiul Mongol, Game of Thrones și tot ce înseamnă istoria în cifre. 

Am aflat astfel că cimitirul Bellu a fost înființat în 1859, adică e contemporan cu Mica Unire. Locul unde e acum era la acea dată un soi de periferie a orașului, iar numele a fost dat de baronul Barbu Bellu, care într-o manifestare filantropică, a donat municipalității terenul pe care se află cimitirul, undeva la 20 de hectare. 

De-a lungul istoriei sale de peste 160 de ani, aici au fost înhumați aproximativ 500 000 de oameni. Cu aceste informații în cap, m-am dus cu Damian spre cea mai cunoscută zonă a cimitirului Bellu:

Aleea Scriitorilor e locul unde își găsesc odihna veșnică cei mai prolifici scriitori ai literaturii române. Piesa de rezistență e, desigur, mormântul lui Mihai Eminescu, plin de flori și candele recent aprinse. Deși domnișoara Veronica Micle i-a adus în timpul vieții în pragul unui conflict ireconciliabil, nu departe de Eminescu se află dramaturgul Ion Luca Caragiale. 

Îl regăsesc aici și pe scriitorul preferat al comuniștilor, domnul Mihail Sadoveanu. Nu lipsesc nici George Coșbuc sau George Călinescu și, nu în ultimul rând, poetul Nichita Stănescu. Cel mai recent nume adăugat pe această listă este cel al lui Adrian Păunescu. Nu departe de alee, la zece metri, e înhumat Nicolae Labiș, mort la numai 21 de ani, după un tragic accident în care a fost călcat de tramvai. 

În stânga aleii, există o parcelă a Academiei Române, deci nivelul de cultură pe metru pătrat este extrem de mare. Îmi reamintesc că am citit ultima carte acum mai bine de șase luni, așa că șansele mele de a fi vecin în eternitate cu oamenii ăștia sunt minime.

Lângă Aleea Scriitorilor, am dat de un monument înalt care întruchipează o femeie tânără cocoțată pe o stâncă. Damian îmi explică povestea din spatele monumentului: e vorba despre Sophia Mavrodin, care a trăit pe la sfârșitul secolului al 19-lea și a fost una dintre primele alpiniste române.

A murit la doar 28 de ani – se pare că în timpul ultimei escaladări a dat peste un cuib al unui vultur care s-a speriat de prezența ei și a atacat-o, provocându-i fatala cădere în gol. Povestea spune că tatăl ei, un avocat bogat, a dispus cioplirea acestei stânci și transportarea sa la mormânt, unde poate fi văzută și astăzi.

Desigur, îmi spune Damian, asta e o legendă, pentru că se vede destul de limpede din cauza eroziunii că lucrarea nu are legătură cu stânca pe care și-a găsit sfârșitul.

Aici e vorba despre o familie de moșieri din Caracal, al cărei ultim reprezentant a fost Constantin Poroineanu, bărbatul îngenuncheat de lângă catafalc și probabil protagonistul celei mai cunoscute legende a cimitirului Bellu. Acesta ar fi mers în tinerețe să studieze la Paris, unde ar fi avut o relație cu o franțuzoaică, deși era căsătorit și avea un băiat pe nume Sergiu. În urma acestei idile, s-a născut o fată care a rămas alături de mama ei la Paris, în timp ce tatăl s-a întors în țară. 

Peste ani, Sergiu s-a dus și el să studieze la Paris și, la fel ca tatăl său, a întâlnit o superbă franțuzoaică de care se îndrăgostește și pe care o ia de nevastă. Revenind în țară, cei doi află că sunt frați vitregi. Pentru că nu au putut suporta durerea acestei vești, cei doi s-au sinucis. Au fost urmați în mormânt de tatăl îndurerat. Așa sună legenda.

Ce știm cu certitudine e că în acel loc e înmormântată Eufrosina Poroineanu, sora lui Constantin, moartă în 1902. Moartea ei a coincis cu sinuciderea a doi tineri într-un hotel din Cassovia, iar ziarele vremii au asociat cele două morți, de aici și legenda Poroineanu. 

Sculptura a fost făcută de maestrul italian Raffaello Romanelli, artist originar din Florența. În spatele monumentului se aflau 12 șerpi din bronz, din care a mai rămas doar unul, simbol al bârfelor care umblă nestingherite prin lume.

În jurul monumentului funerar Katalina Boschot, mai bine cunoscut ca „doamna cu umbrela”, s-a țesut unul dintre cele mai dramatice mituri ale cimitirului Bellu. Legenda are două variante: prima spune că frumoasa profesoară de limbi străine a fost angajată ca guvernantă a copiilor unui bogat industriaș, George Assan. Aceasta s-a îndrăgostit de ea, însă a pierdut-o în urma unei operații de peritonită prost executată. Se spune că pe spatele monumentului stătea scris cu litere aurite „Cet animal de médecin m'a tué!” adică „Dobitocul ăsta de doctor m-a ucis”.

A doua variantă a poveștii pornește tot cu angajarea Katalinei ca guvernantă, de data asta pentru familia lui Andrei Popovici. Cei doi au trăit o aventură amoroasă la Băile Herculane, dar soția acestuia, geloasă, a omorât-o prin otrăvire. Iubitul îndurerat a comandat această statuie aceluiași maestru italian Raffaello Romanelli, dar soția ar fi fost în continuare geloasă și ar fi cerut mutarea ei într-un colț al cimitirului, unde se găsește și astăzi.

Dacă o variantă a legendei „doamnei cu umbrelă” se leagă de George Assan, Damian spune că monumentul funerar al acestuia se află nu departe, ci la câteva alei distanță. Assan a fost un bogat industriaș român, proprietar al celebrei mori a lui Assan, monument istoric din București care acum e în paragină.

Despre tip se spune că a fost unul dintre cei mai bogați români, care a murit la numai 45 de ani. Moara construită de Assan măcina în 1910 până la șapte vagoane de grâu pe zi și producea patru vagoane de făină, suficiente la acea vreme să hrănească o treime din populația Bucureștiului. Unul dintre fiii săi, Bazil Assan, a fost primul român care a făcut ocolul planetei și a călătorit în zonele arctice. 

Fratele său, Gheorghe, a fost o personalitate marcantă a lumii economice autohtone – președinte al Camerei de Comerț, membru în Consiliu CEC și consilier comunal. Bazil a fost și primul român care a deținut un automobil, luându-i fața prințului George Valentin Bibescu, care, rănit în orgoliu că Bazil primise numărul de înmatriculare 1, a tras niște sfori ca într-un final să primească numărul de înmatriculare 0. Mai ceva ca în Dubai duelul orgoliilor pe numere de înmatriculare.

Despre Grigore Cantacuzino s-a spus chiar că ar fi fost cel mai bogat român din istorie. Atât de bogat încât cel supranumit „Nababul” îl putea chiar concura pe rege. Reședința lui de pe Calea Victoriei, unde astăzi e muzeul Enescu, a fost inaugurată exact în ziua împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol, coincidență pe care mulți au socotit-o un afront la adresa regalității. 

Exact ca în legendele țesute în jurul lui Ion Țiriac, despre Cantacuzino se spunea că era foarte zgârcit și că umbla fără bani la el – în buzunare avea doar cheile proprietăților sale și ale cutiilor de valori – dar asta se bate cap în cap cu numeroasele lucrări filantropice. A fost pe rând judecător, consilier la Curtea de Apel și mai târziu președinte al acesteia, pentru ca într-un final să ajungă primar al Bucureștiului. 

De remarcat e că și-a donat întregul salariu, pentru că nu avea nevoie de banii municipalității. Răscoala din 1907 l-a prins pe picior greșit, pentru că s-a opus reformelor agrare din poziția de mare latifundiar, și astfel pierde șefia Partidului Conservator. Monumentul său funerar e cel mai mare din cimitirul Bellu, o adevărată bijuterie arhitecturală.

Pe aleile din Bellu găsești și locul de veci al unei personalități mai recente, istoricul Neagu Djuvara. De fapt, n-a fost numai istoric, ci și diplomat, scriitor și chiar a participat activ în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer în rezervă. După ce comuniștii au ajuns la putere, a ales calea exilului. 

A colaborat cu serviciile secrete americane și franceze pentru a ajuta lupta anticomunistă din țară și a lucrat pentru Radio Europa Liberă. Spiritul aventurier îl duce în Niger, unde timp de 23 de ani a fost consilier diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine, perioadă care i-ar da de gândit și lui Mugur Isărescu. 

Întors în România în 1994, a început prodigioasă activitate literară, iar Damian ne recomandă o lucrare a acestuia, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, carte pe care eu am găsit-o și ca audiobook pe YouTube, deci doar puțină răbdare trebuie.

Fun Fact: pe când trăia, Djuvara a exprimat o părere extrem de sinceră despre Gigi Becali, ca de la aromân la aromân, în care îl caracterizează pe „războinicul Luminii din Pipera” ca fiind un primitiv și un cretin profund.

Neagu Djuvara a murit în 2018, la venerabila vârstă de 101 ani, după o viață fascinantă, și a fost îngropat în capela familiei.

Deși cimitirul Bellu e ticsit de personalități – e practic un Panteon al istoriei române –, Damian vrea să îmi arate ceva ieșit din tipare. Ajungem în fața unui monument despre care povestește că, după cunoștințele sale, e unic în arta funerară mondială. Despre această sculptură, Damian îmi povestește că este o lamie, personaj din mitologia greacă cu o poveste foarte interesantă. 

Lamia, frumoasa regină a Libiei, are o aventură cu Zeus, din urma căreia rezultă mai mulți copii. Hera, geloasa soție a lui Zeus, nu suportă să vadă fericirea Lamiei, așa că îi răpește și ucide copii. În plus, o blesteamă pe Lamia să nu poată închide ochii și să doarmă, astfel ca plânsul și jelirea morții copiilor să fie fără sfârșit. În schimb, Zeus i-a dat darul de a-și putea scoate ochii din orbite pentru ca apoi să îi poată atașa din nou. 

În tot acest proces, Lamia înnebunește și, ca răzbunare, va ucide toți copiii care îi ies în cale, ca răzbunare pentru pierderea propriilor copii. Aceste crime o desfigurează, ajungând un monstru cu bust de femeie și corp de șarpe, exact cum este întruchipată pe acest monument funerar. 

Cimitirul Bellu e o experiență esențială dacă ești prin București. E practic un muzeu în aer liber – atmosfera nu este apăsătoare, iar fiecare colțișor are câte o poveste de spus. Desigur, poate spune povestea fascinantei alei a scriitorilor sau locurile de veci ale unor boieri din trecut, până la mai recenta pierdere a lui Fane Spoitoru sau poveștile unor morminte despre care se crede că înfăptuiesc minuni. 

Fie că îl găsești pe Damian într-un tur de jumătate de zi prin Bellu sau o iei la pas printre monumentele funerare, cimitirul s-ar putea să fie următoarea ta idee originală de date.