Sunt primul român care a văzut toate țările lumii, chiar și pe cele care nu există oficial

Ciprian Enea, 49 de ani, consultant în turism, scriitor și jurnalist, se plimbă de când se știe. A dormit, a mâncat și s-a pozat în cele mai frumoase și în cele mai înfricoșătoare zone de pe pământ. El mi s-a descris așa: călător, nomad, om de condei, hachitos, rebel, romantic, șugubăț, antreprenor, familist și sută la sută tătic.

Nu are aerului omului care le știe pe toate, dar fiecare ștampilă din pașaport duce mai departe o poveste. Spusă, văzută, simțită și trăită cu intensitate. Se bucură de orice moment și vizitează tot ce are de oferit planeta. A mâncat cele mai inedite preparate, a mers prin zonele de război, a văzut Minunile Lumii și a dormit cu oameni pe care îi vezi doar în documentare.

Ziceam de Budapesta. A fost prima ieșire din țară, cu mama lui. El era atunci în clasa a patra. Și nu s-a mai oprit din vizitat. Ba chiar, în anii ‘90, a fost unul dintre acei români care, după vizitele prin Turcia, Ucraina sau Ungaria, se întorcea cu marfă și-o vindea local ca să facă niște bani. A bătut record după record pentru România și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți oameni care trăiesc cu rucsacul în spate.

Am vorbit cu Ciprian și mi-a povestit care au fost cele mai palpitante momente din turul de 197 de țări ale lumii, recunoscute oficial. Ar fi terminat proiectul mai devreme, dar în urmă cu peste un deceniu s-a născut primul lui copil, așa c-a pus pe pauză vederea lumii. Între timp, a recuperat, iar în toamna lui 2022 a închis lista. Totodată, a mai văzut și Kosovo, Taiwan, Palestina și Vatican. Așa că mai departe e povestea lui, așa cum mi-a zis-o.

Prima oară am vrut să fac turul celor șapte minuni ale lumii. A fost primul meu proiect, prima premieră națională. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta de a face un top al celor șapte noi minuni ale lumii, inspirat de inițiativa apărută după distrugerea, în 2001, a statuilor lui Buddha de către talibani. Cred că ar trebui să atragem atenția lumii asupra valorilor de patrimoniu și astfel, nu doar să le includem în UNESCO și gata.

În paralel, am constatat că nimeni nu mai făcuse acest lucru, eu tot căutam documentare și nu găseam informații despre ele. Și atunci am zis că sunt primul român care face treaba asta. Este interesant când realizezi că îi poți face pe oameni să vadă locurile astea și altfel. N-am avut însă atât de mult curaj, încât să mă gândesc că vreau să fiu primul român care să viziteze toate țările lumii.

Mi-a venit ideea să fac un top cu cele mai frumoase 100 de destinații ale lumii. Vizitasem deja în jur de 70 de țări, aveam o listă cu sute de destinații – orașe, locuri exotice, plaje, locuri naturale cu lacuri sau cascade deosebite. Apoi, am vizitat încă 50 de țări cred și ajunsesem la circa o mie de locuri de văzut. Am făcut clasamentul cu ele și am constatat că nici așa ceva nu mai făcuse nimeni din România.

Abia apoi am vrut să vizitez toate țările lumii și-am descoperit că doar câțiva călători din lume făcuseră treaba asta.

M-am pregătit psihic s-o fac, dar în 2009 m-am blocat. Se născuse primul meu copil și mi-am dat seama că îmi place atât de mult rolul ăsta că o vreme am pus pe pauză proiectul și m-am axat pe viața de familie. Apoi s-a născut și fiica mea și am preferat să călătoresc cu ei și să retrăim amintiri frumoase. Câțiva ani am abandonat proiectul, mai călătoream în destinații din astea inedite, dar nu mai era o prioritate. Printre picături am făcut un top cu șapte insule mari ale lumii, tot o premieră națională.

Dacă te tentează o călătorie de tipul ăsta, e bine să știi că toate sunt spectaculoase. Cum Groenlanda are un farmec aparte, și Baffin, o insulă izolată din Arhipelagul Arctic, este spectaculoasă în felul ei. Am ajuns acolo cu un spărgător de gheață. Pe de altă parte, Sumatra este total opusă față de cele două. E o insulă mereu caldă, cu vegetație din plin.

Sunt mai multe tipuri de țări periculoase. Una dintre categorii o reprezintă țările foarte sărace, unde oamenii trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Crima organizată e la ea acasă, legislația este opțională, iar oamenii sunt tentați să fure. 

Totodată, am fost în țări periculoase și din cauza tradiției locale, acolo unde fanatismul religios este combinat cu sărăcia. Apoi sunt cele care se află în război civil, în conflict militar de ani și ani. Și nu în ultimul rând sunt țările periculoase din cauza lumii interlope. Mexic, de exemplu, este o țară cu un flux incredibil de turiști, dar în unele zone crima organizată poate să-ți arate o față a țării pe care nu o știai. Și trebuie să fii foarte atent pe unde mergi, în ce destinații ajungi. 

Am fost în situații limită, dar am avut prezență de spirit și conduita potrivită ca să pot să ies din astfel de situații.

Nu am avut însă niciodată escortă privată armată, nu mi-am permis acest lucru. De exemplu, în Yemen nu mi-au acordat viza de aici de la ambasadă pentru că țara era în conflict civil și nu aveau cum să-și asume prezența mea acolo. Mi-au recomandat să mai aștept, însă trecea timpul și nu se întâmpla nimic. Atunci am găsit pe internet o călăuză și am intrat pe la rebeli. Am avut norocul că era și cineva care lucra acolo la vamă și, practic, nu a fost formula legală.

M-aș întoarce însă oriunde pentru că niciodată nu mi s-a întâmplat nimic rău. Însă în Libia, în Yemen este recomandat să nu te duci. În Afganistan am înțeles că talibanii controlează acum tot. Eu m-am nimerit acolo la o lună sau două după ce avuseseră loc atentatele din 2019, când un diplomat român a murit, altul a fost rănit grav și câteva zile mai târziu un militar a fost ucis în timpul misiunii de patrulare. Iar în Republica Centrafricană riscul să fii atacat, agresat, omorât sau să cazi victimă în timpul unui atac terorist este undeva între 82 – 86 la sută. Este destul de nasol.

Cum n-am avut pază armată, nici vestă antiglonț n-am purtat. Sunt lucruri care costă, care atrag atenția asupra ta și, dacă nu sunt bine făcute, mai mult te expun decât te protejează. Și atunci este de preferat să încerci să te integrezi, să pari un om de-al locului. Să pară că știi bine zona, cu cine vorbești. Nu stă nimeni în aeroport să te aștepte cu trei echipaje de talibani să te răpească când cobori din avion. Lucrurile astea se întâmplă din păcate din mers.

În general, oamenii de acolo își doresc o viață normală, dar printre ei sunt foarte mulți care văd altfel lucrurile. Oamenii ăia nu stau tot timpul în aeroport să aștepte turiști europeni.

În Belize am dormit într-un hotel pe marginea drumului, chiar în capitală, în Belmopan. Era singurul loc pe care l-am găsit. Era un fel de casă cu etaj, un modul pătrat din beton, neterminat. La baie era o sârmă ruginită cu o perdeluță franjurată, șopârle și insecte peste tot. Căminele studențești de pe vremuri erau parfum. Ei schimbaseră de puțină vreme capitala și cea mai înaltă clădire era o ambasadă care avea un etaj – și era cea mai șmecheră clădire. Aveau o capitală cu 5 000 de locuitori, o comună practic.

De partea cealaltă, am fost și în locuri extrem de frumoase, în multe hoteluri de cinci stele. În Maldive am fost într-o vilă pe apă, cu podea de sticlă, prin care vedeam peștii. Am fost și la un hotel de șase stele, unde veneau valeții să-ți șteargă ochelarii, să-ți șteargă picioare cu prosoape cu apă parfumată, caldă sau rece. În Sorrento am fost într-o vilă privată sus pe un deal, cu piscină, un loc foarte select.

Ai mei – soția și cei trei copii – consideră treaba asta cu călătoriile ceva firesc. Matilda și Sabin, primii doi copii, au văzut deja peste 50 de țări la 12 ani, respectiv 13 ani. Iar Rareș, cel mai mic, a bifat deja peste 40 de țări. Pentru mine e cel mai frumos lucru să călătoresc în formula asta ideală. Mi s-a părut mereu cel mai relaxant și mai plin de satisfacții mod de a merge în vacanță. Și de regulă îmi fac singurul programul. Dacă apare o urgență la birou mă trag undeva pe un șezlong o oră, două. Dacă am de finalizat vreo carte la fel, apoi reintru în peisaj. Nu sunt captiv o zi întreagă. 

Sincer să fiu nu am primit o lecție nouă, mi s-a confirmat ce m-a învățat Maradona la Campionatul Mondial din 1990 – nu contează ce atuuri ai, nu contează echipa din care faci parte, contează cât de bun ești tu ca să ridici echipa în care joci și cât de mult crezi în proiectul tău. Dacă vrei cu adevărat poți să reușești în orice proiect. Tu ești cel mai important om din echipa ta.