Crescut de doua lesbiene, familie cu doua mame
Mark, Hanna și Iren, fotografie din arhiva personală
#ȘiNoi

Am fost crescut de două mame în România și am înțeles ce înseamnă iubirea adevărată

Iren e o fire sportivă, mereu a fost „mai băiețoasă”, mergea la dansuri, mergea la handbal, mergea la fotbal, îi plăceau cantonamentele și îi plăceau fetele.
23.11.20

#șinoi e o campanie VICE România de promovare a parteneriatului civil, finanțată de Fundația Friedrich Naumann for Freedom și sprijinită de asociația Accept. Urmărește-ne lunar pe site și pe contul de Instagram.

Toți copiii sunt egali în fața legii. Doar pe hârtie. Copiii care trăiesc în familii curcubeu, în care părinții au același gen, au tot felul de obstacole de depășit. Statul român le discriminează părinții și, implicit, le face și lor viața mai grea. Adică îi discriminează și pe ei.

Mama

Iren Z. e vatmaniță în Oradea. Dacă ești în căutarea unui tramvai în orașul din vestul României s-ar putea să urci la Iren. Iren e și lesbiană și are doi copii, un fiu, Mark (22 de ani, masterand în Cluj-Napoca) și o fiică, Hanna (17 ani, încă elevă la Oradea). 

Acum a trecut de 45 de ani și știe că e lesbiană de la 13-14 ani, când a avut și prima iubită. De altfel, unul dintre frații lui Iren le-au și prins în timp ce își explorau sexualitatea. De atunci, mama ei a pus-o sub un semn de întrebare și niciodată n-a mai ieșit de acolo.

Iren e o fire sportivă, mereu a fost „mai băiețoasă”, mergea la dansuri, mergea la handbal, mergea la fotbal, îi plăceau cantonamentele și îi plăceau fetele. Nu era singura lesbiană din echipă, la fotbal avea perspective frumoase chiar la lotul național. Lui Iren i-ar fi plăcut să meargă la facultate, la educație fizică și sport, dar n-au fost bani în familie. Și, v-am spus, mama ei o pusese sub acel semn de întrebare. Nu voia s-o vadă tot timpul în compania fetelor. 

Așa s-a și măritat, să își împace familia, mai ales mama. Cum și-a ales soțul? „Avea niște gesturi mai feminine, mai delicate”, spune astăzi Iren. Dacă mariajul lor s-ar fi destrămat fiindcă s-ar fi dovedit că soțul era gay, nu ea, cum ar fi reacționat? Iren râde: „Nu m-aș fi supărat”. 

Publicitate

Numai că mariajul ei n-a funcționat fiindcă ea a fugit de acasă cu o femeie, E. Au trăit împreună ani de zile. Când a fugit de acasă Iren era septembrie, 2006. E. era studentă, avea 23 de ani, Iren – deje 32 și doi copii încă mici și nu era fericită.

S-au cunoscut prin anturaj, au hotărât să plece în lume, au mers la o agenție de turism, au închis ochii și au pus degetul pe hartă: Grecia.

Crescut de doua lesbiene, familie cu doua mame

Iren, Hanna și Mark, fotografie din arhiva personală

Iren le-a scris câte o scrisoare soțului, copiilor. I-a lăsat pe Mark și pe Hanna la soacră, care stătea cu un etaj mai jos, apoi a fugit cu E.. A fost o eliberare. În căsnicie, Iren s-a simțit încorsetată, nu era liberă și, de fapt, de asta a și plecat de acasă – pentru libertate. 

În Grecia și-a găsit repede de muncă, a lucrat întâi în agricultură, dar a ajuns să lucreze în restaurante, a început să învețe grecește și s-a bucurat de dragostea partenerei sale. Vorbea cu copiii doar la telefon, nu era zi să nu-i caute. Apoi s-a întors. Îi aștepta în fața blocului, să îi vadă, pe drumul spre școală. Tot în fața blocului i-a spus pentru prima dată fiului ei, Mark, de ce e altfel. I-a explicat că iubește o femeie. 

Mark i-a răspuns că nu contează, atâta timp cât o vede fericită. Un copil de nouă ani să spună așa ceva! Inima lui Iren s-a umplut de bucurie. 

A început să lupte pentru copiii ei în justiție și până la urmă judecătorul (de fapt, judecătoarea) i-a dat câștig de cauză, chiar și știind orientarea ei sexuală, pe care o mărturisese în tribunal, cu ușile închise. Din 2011, legal, copiii au rămas la ea, i-au fost încredințați. 

De altfel, încă din iulie 2010 îi creștea ea, împreună cu E. Tatăl lor a admis că le-ar fi mai bine alături de mama lor și i-a încredințat înainte de decizia definitivă din instanță. Foștii soți nu-și mai vorbesc, Iren n-a fost iertată niciodată, fostul ei soț și-a refăcut viața, s-a recăsătorit, are altă familie, alt copil, dar are grijă în continuare și de Mark și de Hanna.

Mama lui Iren a murit, în urma unor complicații provocate de un virus luat dintr-un spital românesc, cu ani în urmă, când a avut nevoie de o transfuzie de sânge. N-a murit împăcată, după ce a aflat că fiica ei e lesbiană și că a fost ani de zile nefericită din cauză că n-a putut trăi după pofta inimii. 

Publicitate

Iren încă are remușcări: ar fi vrut să-i spună altfel, să fie mai blândă. Nici lui E. nu i-a fost mai ușor cu propria familie, mai ales că era dintr-o familie de penticostali, iar ai ei aveau o vârstă mai înaintată.

Viața celor două în Oradea a fost liniștită. Împreună i-au crescut pe copiii lui Iren, împreună mergeau la serbări școlare, pe stradă, la doctori. Singura problemă majoră a fost că nu și-au putut lua împreună un apartament. Fiindcă nu au putut intra într-un parteneriat civil, nicio bancă nu le-a putut credita. 

Iren și-a luat concediu de la tramvaie, a plecat verile în Grecia, a muncit, a strâns bani și și-a luat singură și casă, și mașină. În cele din urmă, ea și E. s-au despărțit. Marea ei dragoste trăiește acum în Germania, e într-o altă relație, copiii pe care i-au crescut împreună păstrează legătura cu E.

Iren a mai avut relații de la această despărțire, chiar și relații care au durat mai mult de un an de zile, dar nu s-a mai legat nimic. Își cunoaște iubitele cum se face în secolul 21, pe internet, pe grupuri de Facebook. Nu e însă adepta relațiilor la distanță – „Alea nu-s relații.”

Familia ei (Iren are trei frați, iar tatăl lor, care era despărțit de mama lor, încă mai trăiește) nu a înțeles niciodată că Iren, E. și copiii formau și ei o familie: „Nu ne percepeau așa, ziceau că eu n-am familie”. Dar au fost o familie, fiindcă „cu ce e altfel viața mea? Poate doar când închid ușa de la dormitor să fie altfel, dar asta nu mai prvește pe nimeni”. 

Iren crede în Dumnezeu, dar nu cede că Dumnezeu se găsește într-o clădire. Nu a fost discriminată la biserică fiindcă e lesbiană. Tensiunile, câte au fost (și au fost), s-au născut pe criterii etnice. La un moment dat, și copiii ei au fost nevoiți să aleagă dacă studiază mai departe în limba română sau în limba maghiară. Și au ales limba română și de aici tensiunile. 

Publicitate

Iren vede că România s-a schimbat și s-a schimbat mult și în bine, în doar 20 de ani (homosexualitatea a fost dezincriminată în 2001, a ieșit de sub incidența codului penal): „Tinerii sunt mai deschiși. Colegii de clasă ai Hannei știu că mama ei e lesbiană. Le place de mine, că sunt o mamă mișto.” 

Așa și e: Iren e mișto, e tatuată, e plină de tatuaje color, are o cameră plină de curcubee (i se spune Rainbow-Iren), face voluntariat, e implicată civic și a vrut să plece definitiv din România, în caz că trecea „Referendumul pentru Familie”. Dar s-a sfârșit cu bine și atunci. Și Iren își vede de viața ei, Mark e mare, e pe picioarele lui la Cluj, face și școală, are și serviciu, e la a treia iubită, e îndrăgostit și fericit. Hanna e rockeriță și o artistă în devenire, Iren și-a crescut copiii învățându-i să fie liberi și să nu judece pe nimeni. 

Lui Iren îi place să fie vatmaniță, a reprezentat chiar și țara noastră la întreceri europene între vatmani (au și ei ale lor, cu probă de viteză, probă de frânare și altele). Ne-a reprezentat cu cinste pe la Barcelona, pe la Berlin, a terminat pe primele locuri, între primele zece. Când a mai apărut în presă, Iren a fost bine văzută de orădeni. Ridicau degetul în semn de like pe stradă și o încurajau să rămână ea însăși. Ca să vezi.

Copilul

Pe Mark l-au crescut două lesbiene și spune că asta i-a prins bine: înțelege mai bine fetele. „Atât cât se poate”, spune râzând. Fetele sunt complicate. Mark nu a fost niciodată în dubiu cu privire la orientarea lui sexuală. Faptul că mama sa e lebiană nu l-a influențat în niciun fel să-și dorească să devină și el homosexual: asta e o teză a celor înguști la minte. Copiii nu își imită părinții la modul acesta. 

Îi imită altfel: Mark a învățat de la Iren să prețuiască libertatea, să gândească liber, să spună ce are de zis și să își apere dreptul de a alege. 

Publicitate

„Pe ce se bazează cei care spun că persoanele gay nu pot să crească la rândul lor copii care să fie heterosexuali? Le-aș cere dovezi. Nu se bazează pe nimic. Pur și simplu nu e adevărat!”. Și cu asta Mark încheie subiectul. 

Mark e mai matur decât alți tineri de vârsta lui, de mic a mers pe la marșuri, Pride-uri. Ce a învățat el acolo: că dragostea e o emoție, că dragostea e o energie, că tot ce contează e feelingul și că dragostea nu are granițe. În cuvintele lui: „Iubirea e cea mai înaltă formă de energie”.

A învățat că totul poate fi privit din mai multe perspective. Ce contează? „Contează perspectiva din care privești lucrurile”. Dacă ar putea, i-ar convinge pe oameni că e nevoie de mai multă înțelegere față de acest subiect, de mai multă deschidere, fiindcă e multă limitare în gândire pe această temă. 

I-a fost greu cu o mamă lesbiană, crescut de două lesbiene? A fost hărțuit la școală sau altminteri? N-a fost. 

Iren e specială, știe să se impună natural: „Băieții ziceau că mama e mai forțoasă, mai băiețoasă, dar n-am avut probleme”. Recunoaște însă că i-ar fi fost, probabil, mai greu dacă ar fi fost crescut de doi homosexuali: „Cred că în România lesbienele sunt acceptate mai ușor decât homosexualii.” 

Îl întreb dacă a văzut vreodată doi bărbați români ținându-se de mână sau sărutându-se pe stradă. O dată, în tramvai, a văzut doi bărbați mai apropiați, dar nici nu se țineau de mână, nici nu se sărutau. Convenim că subiectul e ca românul care cere pâine în română în Harghita și nu-i dă nimeni: o legendă urbană.

Publicitate

Există o minoritate care va fi mereu în contra persoanelor gay, dar această minoritate va fi mereu foarte vocală. Și astfel se va lăsa impresia că e mai mult decât e. Asta e teza lui Mark.

E tester, programator IT, e fericit și e mândru că l-au crescut două lesbiene, se înțelege bine cu tatăl lui, cu surorile lui (mai are una vitregă, în vârstă de 11 ani) și crede că, în viitor, vom vedea „o normalizare”. 

I-ar plăcea să vorbească și alți copii crescuți în familii-curcubeu, dar îi înțelege și pe cei care nu vor să vorbească. Până la urmă, el vorbește fiindcă a fost un caz fericit. Nu sunt toate cazurile fericite. Are o înțelegere rabinică tânărul acesta, tuturor le dă dreptatea pe care o au. 

Nu e încă bine la noi și aiurea, dar va fi: „Ar fi frumos ca lumea să aibă mai multă empatie”. Va salva frumusețea lumea?, îl întreb. „Bineînțeles.”

Psihologic vorbind

Alexa Ciucu e specialistă în psihologie. O întreb dacă societatea e pregătită pentru copiii crescuți în familiile-curcubeu și îmi răspunde așa: „Indiferent că societatea e pregătită sau nu, copiii crescuți în familii cu părinți de același gen există, iar existența lor nu poate fi negată, ascunsă sau minimizată. Prin urmare, e nevoie ca societatea să se adapteze la această realitate, să o accepte și să creeze modalități prin care să protejeze și să susțină aceste familii (pentru că refuzul de a le accepta nu le va face, în mod magic, să dispară). E un proces care, de altfel, deja are loc, treptat, fără să ne dăm seama, sub ochii noștri: fiecare persoană care își reevaluează opiniile și devine mai tolerantă, în urma interacțiunii cu astfel de copii și astfel de familii, contribuie la această schimbare socială.”

Dar dacă tot vorbim despre schimbări sociale, e bine să nu uităm ceva important: „Societatea manifestă, în general, o tendință spre inerție, spre siguranța pe care o conferă tradițiile și obiceiurile bine cunoscute, și, din acest punct de vedere, nu se poate spune că a fost vreodată pregătită pentru vreuna dintre schimbările sociale majore care au avut loc până în prezent. Dacă oamenii ar fi așteptat ca societatea să fie pregătită pentru schimbare, nu ar fi existat, de exemplu, un Martin Luther King Jr., Mahatma Gandhi sau revoluțiile anticomuniste din 1989. Toate drepturile și libertățile de care ne bucurăm în viața cotidiană au fost revendicate și câștigate, la un moment dat, de cineva, adesea în ciuda opoziției păturilor conservatoare din societatea de la acea vreme (altfel, am trăi și azi, probabil, în feudalism).”

Sunt părinții gay mai buni sau mai răi decât ceilalți părinți? Aceasta e întrebarea. Iar răspunsul Alexei e complex, e nuanțat, e necesar, e documentat, bazat pe studii de specialitate:

Publicitate

„Studiile realizate până în prezent arată că persoanele LGBTQ+ sunt părinți la fel de buni sau de răi ca și cei heterosexuali. Relația dintre părinți, desigur, e un factor important în dezvoltarea sănătoasă a copilului, dar relevant nu e dacă aceștia sunt de același gen sau de genuri diferite, ci calitatea relației lor de cuplu: dacă există afecțiune, respect, o bună comunicare între ei – și toate acestea sunt aspecte care nu țin de gen.”

Avocata

Iustina Ionescu e avocată și lucrează de mai multă vreme cu Asociația Accept. Sunt familiile gay discriminate în România, o întreb? „Desigur. Nu sunt recunoscuți de lege în anumite aspecte, doar interziși – de la căsătorie, de exemplu.” 

Mai e și problema acelor cupluri care se căsătoresc în state unde legislația permite, dar ajunși înapoi în România întâmpină dificultăți cu statul român, care nu le recunoaște drepturile. Ce se întâmplă în acest caz? „Curtea Constituțională a spus că aceste interdicții intră în contradicție cu libera circulație a persoanelor. Avem cazul Coman-Hamilton din 2018. Curtea Constituțională a intenționat să atenueze restricțiile explicite și să le ofere acestor cupluri o formă de recunoaștere implicită.”

Dar soluțiile – îmi atrage atenția avocata – sunt în Parlament. Mai exact, e nevoie de o lege a parteneriatului civil. În acest moment, în sertarele politicienilor se află nu mai puțin de cinci proiecte de lege a parteneriatului civil! Dar lege deocamdată nu avem, acești oameni nu au practic nicio protecție ca aparținând unei familii. Iar copiii – juridic, sunt copii ai une singure persoane. Pe certificatul de naștere nu pot fi trecute două mame, de exemple. Nu permite birocrația. Certificatele de naștere în România au rubrici fixe: mama și tata. 

Așadar într-un cuplu de lesbiene, spre exemplu, o femeie e lăsată din start pe afară, deși are o relație de familie, cu tot ce înseamnă, atașament, conexiune emoțională, încă de la nașterea copilului. 

Publicitate

Când nu își găsesc dreptatea în România, cei din familiile-curcubeu merg la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO). Sunt nu mai puțin de 21 de cazuri împotriva României la CEDO de cupluri care nu se pot căsători în țara noastră. Iar CEDO le judecă împreună, ca parte a aceleiași spețe, ba mai mult, le judecă în regim prioritar, considerând, implicit, că la mijloc e o gravă problemă referitoare la drepturile omului.

Avocata constată că pandemia a adus o stare și mai mare de intoleranță în sistemul judiciar românesc, care s-a închis și mai mult în sine, termenele sunt amânate tot mai des, se pasează responsabilități, iar referendumul de acum doi ani, cu tot valul de ură stârnit, n-a adus nimic bun. Și nici discuțiile recente legate de ideologiile de gen. Tot acest val are efecte, cresc prejudecățile. De fapt, toate acestea, spune avocata, au efecte mai mari decât decizia Curții Constiuționale, în cazul Coman-Hamilton. Decizie care nici măcar nu e cunoscută de toți judecătorii din România. Restricțiile, însă, sunt preluate mult mai ușor – aceasta e dinamica sistemului. 

Există, totuși, și semne clare ale unei schimbări majore: prin hotărârile instanțelor din afara României se pune o presiune constantă pe autorități să reglementeze această situație de drepturile omului! 

Iar Parlamentul are și azi baza să legifereze o formă de protecție juridică. A lipsit până acum voința politică. Dar în decembrie sunt din nou alegeri, anul e aproape 2021, România s-a schimbat: „Societatea românească a evoluat în bine în sensul acceptării persoanelor gay, există un grup de politicieni care ne ține în urmă ca societate, ei sunt și cei care fac declarațiile homofobe, în dezacord cu tendințele din societate”.

Publicitate

Acestea sunt veștile bune, dar există și veștile mai puțin bune: tendința regională nu e de partea persoanelor gay. Lipsa de drepturi e o situație comună în mai multe state din fostul lagăr socialist (în România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Polonia). Croația și Ungaria au formă de protecție juridică.

Pe scurt, familiile-curcubeu au căzut la mijloc într-o luptă ideologică mai vastă. Între timp, oamenii aceștia își duc viața în familii, fără să fie protejați ca orice altă familie. 

Viitorul rămâne deschis. Concluzii? Să ne întoarcem la partea psihologică a problemei. Căci spune Alexa Ciucu: „Există o multitudine de studii, în literatura de specialitate, care ne arată că homosexualitatea nu e o patologie, că relațiile de cuplu ale persoanelor gay sunt la fel de stabile și de armonioase ca și cele ale persoanelor heterosexuale și că copiii crescuți de părinți de același sex sunt la fel de fericiți și de bine adaptați ca și cei crescuți de părinți hetero, însă îndemnul meu pentru partizanii familiei tradiționale ar fi să încerce să cunoască atât persoane LGBTQ+, cât și familiile construite de acestea, și să intre în contact cu realitatea trăită de ele. E foarte ușor să demonizăm o categorie de persoane, dacă le percepem drept ceva abstract, uitând că, de fapt, avem de-a face cu oameni, și, în zelul de a apăra familia tradițională, să facem rău și să rănim alte familii.”

Va tot urma.

Editor: Mihai Tița