Trei cupluri de români îți spun cum i-a ajutat terapia în doi

După ce am început să merg la terapie, am realizat cât de important este un ghid obiectiv (psihoterapeutul) care să te ajute să-ți rezolvi conflictele interioare și cele cu alți oameni. Fiindcă am făcut atâtea schimbări pozitive cu ajutorul analistei mele și relațiile cu ceilalți s-au îmbunătățit, mi-a trecut de multe ori prin minte cum ar fi arătat relațiile cu foștii iubiți, dacă aș fi apelat la terapie atunci.

Studiile arată că cel mai comun efect al terapiei de cuplu este o relație mai satisfăcătoare și un angajament mai profund între parteneri. În condițiile în care în România unul din patru cupluri divorțează, m-am întrebat cum este terapia de cuplu pentru români și dacă ea funcționează.

Fiindcă tot suntem în luna în care se sărbătorește iubirea (Sfântul Valentin și Dragobetele), am vorbit cu trei cupluri care au făcut sau fac terapie în doi ca să aflu cum au ajuns să ceară ajutor și ce au descoperit pe parcurs. Pentru fiecare dintre ei a fost diferit, dar un numitor comun pare să fi fost comunicarea dintre ei, lucru care a putut salva sau nu relația.

Sunt împreună de șase ani și merg la terapie de cuplu de un an și jumătate. Au decis să facă asta după ce Izabela a pierdut o sarcină, care i-a marcat profund pe amândoi.

Izabela: Într-o zi (eram gravidă în trei luni) am picat din picioare. Marius m-a dus la urgențe și m-am trezit în spital. Am primit vestea că am pierdut sarcina fără să schițez nicio emoție. Marius era mai afectat ca mine și nu înțelegea lipsa mea de emoție. Am continuat să evit orice discuție despre pierderea sarcinii. Mă simțeam vinovată și încercam să maschez asta în rolul de femeie puternică. Nu-mi mai dădeam seama că îl răneam și pe Marius, cu care ajunsesem să mă cert foarte mult.

Marius: Nu puteam să înțeleg cum s-a schimbat la 180 de grade, într-o persoană rece și distantă. Începusem să-mi imaginez că nici nu-și dorise acel copil, din moment ce nu-i păsa. În fiecare zi ne certam ca chiorii din același motiv. În perioada aia, Izabela vorbea des cu maică-sa, care este foarte religioasă și superstițioasă. După fiecare telefon, se retrăgea și mai mult și am început să-mi pun problema dacă nu cumva avea de gând să mă părăsească.

Marius: Eu am fost cel care a propus asta. Spre surprinderea mea, a zis da din prima. Cred că momentul când a acceptat a fost o dovadă foarte clară că voia să lupte pentru noi și că Izabela de dinainte de pierderea sarcinii era încă acolo.

Izabela: Eram chinuită de vinovăție și anxietate. Mă simțeam un om rău și față de Marius, așa că preferam să mă retrag și să nu mai fac rău nimănui. Am văzut ideea de a merge la terapie ca pe o șansă nesperată și, venind din partea lui, ca pe un semn că, dacă mă iubea atât de mult, încât să vrea să luptăm împreună, poate nu eram așa de rea.

Izabela: Terapeuta ne-a ajutat să înțelegem că trebuie să ne ascultăm reciproc, fără judecată când vorbim, ca să ne putem înțelege. Am descoperit și de ce eram atât de pierdută de sentimentele mele. Am crescut într-o familie creștină foarte religioasă, iar maică-mea nu a fost niciodată de acord cu decizia noastră de a nu ne căsători. Când a venit mama la spital mi-a zis: „Vezi, ți-am spus eu că o să te bată Dumnezeu, poate acum te-oi mărita și tu în sfârșit”. Cuvintele alea m-au lovit foarte tare. Lui Marius nu-i puteam spune nimic, fiindcă el este un ateu convins. Mă temeam că îmi va ține o morală nesfârșită și poate m-ar lua și la mișto.

Marius: Am înțeles de ce i-a fost greu Izei să-mi zică asta, dar odată ce am discutat în terapie, am reușit să-mi dau seama ce mă deranja mai profund. Era chiar relația forțată cu mama ei. Așa că am învățat cum să ne raportăm unul la celălalt și la cei din jur, iar asta implica să punem limite sănătoase cu mama ei. Am învățat cum să comunicăm mai deschis și a fost ca și cum tragedia care ne-a dărâmat, până la urmă, ne-a făcut să ne îndrăgostim și mai mult unul de celălalt.

Izabela: Am făcut multe schimbări pozitive, suntem mai apropiați ca niciodată și vorbim zilnic despre cum ne simțim. O altă soluție a fost relația pe care o aveam amândoi cu mama mea. El era sătul de asta și pe bună dreptate. Acum suntem ok cu ea, deși ne-am certat când am început să îi punem limite și să fim sinceri. E un proces care durează.

Marius: Cred că fără terapie n-am fi reușit. Ni s-a schimbat foarte mult viața. Ne respectăm mult mai mult și avem mai multă răbdare cu tot ce ni se întâmplă zilnic. Terapia ne-a salvat relația.

Au fost împreună trei ani și s-au despărțit acum un an. Au apelat la terapie de cuplu după ce relația lor a devenit toxică și violentă.

Ana: Când ne-am cunoscut, amândoi eram proaspăt ieșiți din alte relații, cu moralul la pământ. Credeam că vom fi un fel de prieteni cu beneficii, însă ne-am mutat împreună după doar două luni. După șase luni bune, am început să ne certăm foarte urât, din nimicuri. Eram dependenți unul de celălalt. Locuiam și într-o garsonieră și nu prea aveam intimitate personală. Toate certurile noastre se lăsau negreșit cu insulte (din partea amândurora) și câteodată deveneam violenți. La un moment dat, am aruncat cu un pahar după el și l-am lovit destul de rău.

Vlad: Nici nu ne mai dădeam seama că ne învârteam în același cerc: insulte, agresivități și apoi amândoi, ca doi amnezici, ne promiteam că nu mai facem toate astea. Și cu cât înaintam cu atât mai nasol devenea. Ana începuse să mă acuze că o înșelam, deși nu era așa, iar eu nu mai suportam să muncesc atât de mult, fără să fac nimic distractiv ca să ieșim din rutină. În ultimul an și jumătate de relație am stat mai mult în casă și ne-am certat.

Ana: Eu am venit cu ideea, după faza cu paharul. Mai fusesem din păcate amândoi violenți unul cu celălalt și înainte, dar momentul ăla m-a trezit. Mi-am dat seama că ceva era putred și că ne ucideam cu zile în relația asta. Dar nici să plec nu puteam, nu-mi imaginam viața fără el. Așa că i-am zis să mergem la terapie și el a acceptat.

Vlad: După cearta aia, am plecat de acasă o zi și n-am vorbit cu Ana deloc. Dar în timpul ăla m-am simțit oribil și cred că atunci am realizat că de fapt eram dependent de relația noastră. Știu că sună super masochist, dar nu mai găseam o scăpare reală, așa că terapia părea soluția.

Vlad: Că eram dependenți unul de celălalt, deși noi credeam că ne iubim. Ne făceam mult rău, iubirea n-ar trebui să fie așa, nu? Am descoperit că reproduceam amândoi comportamentele învățate în copilărie (amândoi am crescut în medii abuzive) și că nu ne vedeam cu adevărat ca personalități. După un timp, am înțeles că nu ne potriveam, ci stăteam împreună din acea dependență. Nici faptul că am căutat imediat alinare în Ana și ea în mine, după despărțirile trecute, nu a fost prea bine. Am înlocuit dependențele din fostele relații cu ea.

Ana: Când am intrat în terapie îi ziceam zilnic: „Te urăsc de moarte”! Dar tot nu puteam să ies din relație. La un moment dat am luat o pauză, Vlad s-a mutat la cel mai bun prieten al lui. Am continuat să mergem la terapie și să discutăm despre ce simțeam. Nu ne-am mai împăcat după pauză, dar despărțirea a fost una mai puțin tumultoasă decât relația. Terapeuta ne-a învățat cum să discutăm cu respect, indiferent cât de furioși sau frustrați eram. Este incredibil că acum, când ne mai vedem, nu ne mai certăm și ne respectăm. În final am realizat că, dacă încerci să rămâi într-o relație și nu faci decât să te rănești constant cu partenerul, mai bine ieși de acolo. Acum mergem în continuare la terapie, fiecare la alt psiholog.

Ana: Cel mai important a fost că am reușit să ne despărțim civilizat, în ciuda relației toxice pe care am avut-o. Acum caut soluțiile la problemele care mi-au generat comportamentul distructiv.

Marius: Relația asta mi-a arătat o altă față a dependenței, cea de persoane. Iar asta m-a făcut să-mi dau seama că ar fi necesar să găsesc o soluție și pentru o altă problemă care a contribuit la certurile noastre: alcoolul. Acum încerc să-mi rezolv problemele cu adicțiile, de mai multe feluri. Nu e deloc ușor.

Sunt căsătoriți de zece ani și au un copil de cinci. Au ajuns la terapie acum doi ani, după ce Cornel a înșelat-o pe Cristina.

Cristina: Am am aflat că mă înșelase, la câteva luni după ce născusem, de la un prieten comun, care „s-a scăpat”. A povestit cu dezinvoltură mai multor amici, de față cu mine, cum au agățat ei două tipe într-un bar. A fost un șoc, ne-am certat groaznic și el a recunoscut că mă înșelase o singură dată.

Cornel: Nu i-am spus când s-a întâmplat, eram oripilat de ce făcusem și nu credeam că mă va ierta. Nu voiam să pun în pericol relația, care implică și-un copil, fiindcă am fost idiot. Până la urmă a ieșit la iveală și am rănit-o foarte tare.

Cristina: Mai făcusem terapie după naștere, întrucât eram depresivă. M-a ajutat foarte mult, așa că tot la asta m-am gândit să apelez. Știam că lui Mihai îi părea rău, dar pentru mine terapia era singura soluție, dacă voia să remedieze situația.

Cornel: Aș fi făcut orice să scap de vinovăție. Implicit a fost afectat și copilul, fiindcă atmosfera din casă se schimbase. Aveam cu toții probleme cu somnul, Cristina era furioasă, copilul plângea zilnic. Am decis să merg la terapie nu doar pentru relația noastră, cât și pentru băiat, care nu merita să sufere din prostiile mele.

Cristina: Ne-am amintit de stresul pe care îl resimțeam amândoi după naștere. Cornel a înțeles cât de mult mi-a greșit, într-o perioadă când aveam nevoie de susținerea lui, iar eu am aflat că se simțise respins după venirea copilului pe lume. Dar atunci nu am discutat despre asta, deși totul se rezumă la cum și ce comunici cu partenerul, mai ales în perioadele de stres. Cred că toată situația, inclusiv starea mea depresivă de atunci, ar fi putut fi evitate dacă am fi comunicat ca lumea.

Cornel: În societatea în care trăim, să auzi un bărbat că s-a simțit respins după nașterea copilului este văzut ca lipsă de masculinitate. Eu mă consideram puternic. Nimic mai fals. Faptul că eu nu-mi acceptam natura umană, de om vulnerabil, cu sentimente reale și nu doar pozitive, m-a determinat să calc strâmb. Unii dintre noi facem față respingerii prin comportamente distructive. Când am înșelat-o pe Cristina, am văzut de fapt cât de vulnerabil eram și eu. Și am tot trăit cu vinovăția aia de atunci. Până la urmă e mai bine că a ieșit la iveală, fiindcă acum facem terapie și încercăm să avem o relație cât mai sinceră.

Cristina: Faptul că am reușit să-l iert pe Cornel ne-a vindecat ca cuplu. Fără să-ți accepți toate emoțiile, bune sau rele, nu poți să ierți. În rest, dacă suntem sinceri și comunicăm, nu există nimic pe care să nu-l putem depăși împreună.

Cornel: Să învăț să comunic deschis și să-mi accept emoțiile. Când ești sincer, devii mai responsabil, înveți să-ți asumi ce simți și ce faci și să discuți problemele apărute, în loc să le bagi sub preș. Iar ăsta este un lucru important pentru copilul care învață cum să se comporte de la părinți.

Interviurile au fost editate pentru claritate.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook și Instagram.