Clipurile românești care ți-au marcat ultimii 20 de ani

Ce fel de nostalgic ești tu, dacă nu știi clipurile astea?
20 Februarie 2020, 12:34pm
hiturile de pe atomic, clipuri romanesti, muzica din ultimii 20 de ani
Screenshot-uri via „După Blocuri”

În ultima vreme relevanța videourilor atașate unei bucăți muzicale consistă în numărul de vizualizări pe YouTube, dar acum 20 de ani se referea mai degrabă la a avea bugete relativ impresionante (sau nu), a împrumuta masiv referințe din uzinele pop consacrate, a le adapta, după posibilități, contextului local și a le arunca pe Atomic TV. Am scanat perioada care ne desparte de anul în care unii dintre noi n-am mai fost copii și intrarea ritualică în 2020, iar rezultatul stă bine mersi, un pic mai jos.

BUG Mafia, „După blocuri” (regia: Bogdan Albu, 2000)

Ieșiți aparent întregi din experiența ultimei eclipse de Soare a secolului al XX-lea și dintr-un deceniu în care douămiismul s-a călit în București, pe terasă la Motoare, cu votci contrafăcute, ne-am trezit, pe 18 ianuarie 2000, în ceea ce ar putea fi corolarul videoclipurilor din hip-hop-ul local, fie ele produse înainte − să zicem că pe vremea când Ianuș și Crudu își luau bătaie pe stradă ca să avem și noi fracturism −, fie după această magică dată.

Videoclipul lui Bogdan Albu și textul mitraliat de Uzzi, Tataee și Caddi(llac) sunt definiția nouăzecismului gangsta bucureștean, care și-a trăit, deloc întâmplător, vârsta de aur în cei patru ani de guvernare a unei Convenții Democrate aflate într-o perpetuă stare de ebrietate. Blocurile gri din exterioarele filmate pe peliculă de Viorel Sergovici, de după care puteau „să-ți facă toți ai mei, rând pe rând, electroșcuri” vor rămâne multă vreme figura de stil a tranziției de la comunism către un capitalism pe care l-a inginerit și meșterul Mugur Isărescu, prim-ministru al României în acel ianuarie atipic, când BUG Mafia și-a dus prietenii într-un cimitir de mașini din Pantelimon.

Ca$$a Loco, „Făt-Frumos” (regia: Radu Herinean, 2000)

Cred că nici Ca$$a Loco nu a ascuns-o vreodată − grupul a preluat de la Beastie Boys și numărul trupeților, și sound_-ul, și șarjele parodice. Ce nu a putut să aibă niciodată a fost, probabil, un trecut în hardcore punk, un apartament în New York și un Rick Rubin. Așa cum Beastie Boys n-a putut avea un videoclip precum cel al piesei „Făt-Frumos”, un monument _Do-It-Yourself, regizat de IT-istul canalului Atomic, în care zmeul e un zmeu de hârtie, confruntarea mitică dintre bine și rău are loc pe un teren de rugby rămas fără prea multă iarbă, calul e o bicicletă, iar Cosânzeana își așteaptă învingătorul (și, automat, câștigătorul) în tabela de marcaj. Ceea ce în 2000 era mai mult decât suficient pentru a visa ca în februarie 2020 să prinzi un loc în lista asta.

Costi Ioniță și Adrian Minune, „Of, viața mea” (2000)

În anul lansării unui album revoluționar al pop-ului românesc, Fără concurență, semnat de Adrian Copilul Minune și Costi (Ex-Valahia) pentru casa de discuri Nova Music Entertainment, fostul coleg al lui Mihai Trăistariu și Dorin Topală își trăia postludiul boyband cu primul disc solistic, numit Viața mea.

De pe el, o piesă mult disputată în lumea lăutarilor, „Of, viața mea”, va deveni evergreen, reușind, în același timp, să provoace _talk show_-uri traumatice, pe care astăzi le-ai vrea uitate. Videoclipul ei − căruia nu i-a scăpat aproape nimic din estetica telenovelelor sud-americane − va deveni un standard pentru ceea ce se va chema intrarea temporară a manelelor în aria televiziunilor comerciale.

Omul cu șobolani, „Oda (În Piața Romană)” (regia: Alexandra Burcă, 2001)

Poate că unii dintre voi ar trebui să-și amintească: „Și mă prinde bine rolul/ Să stau toată ziua-n pat/ Și s-aștept cuminte/ Clipa-n care tot se va schimba”… Dan Amariei înfruntă evidența cu un șobolan pictat pe cap, iar asta e doar prima scenă. O chitară dezabuzată, un carton imens cu un desen, ceva despre cum stai și asculți plictisit ce te învață la școală.

Sunt aici, poate, niște scene care au căzut la montaj în Kids-ul − pentru că Marfa și banii a fost un film hip-hop − filmat într-un oraș din Europa de Est în care doar copiii miliardarilor de carton au _skate_-uri. Și tocmai de asta, videoclipul pentru „Oda (În Piața Romană)” este o bucată esențială de cultură pop emergentă.

Partizan, „Fata mea” (regia: Andreea Păduraru, 2002)

Șase bărbați tripați într-o toaletă, șase bărbați tripați într-un coafor, în avangarda interminabilelor discuții despre metrosexualitate în România urbană de peste doar câțiva ani de la filmarea acestui videoclip. Șase bărbați tripați în costume, dansând o horă pe o pajiște.

Când a apărut, Partizan a continuat de unde lăsase lucrurile Timpuri Noi, schimbând pe ici, pe colo stilistica și aluziile. Megabonus: Artan în iarba verde, cu un balon galben în mână, cu un furnal pe fundal, este un trip care face cât o mie de cuvinte.

Class, „Într-o zi” (regia: Andreea Păduraru, 2002)

Conectat încă de la început la etosul (post-)rave, grupul Class ajunge cu „Într-o zi” în aria întunecată a big beat-ului, în timp ce videoclipul Andreei Păduraru uzează de imageria asociată acesteia: poluare industrială, spațiu urban cucerit complet de mașini, explozii cosmice. În 2002, acela era și începutul sfârșitului pentru un București care va avea parte în viitorul apropiat de tot ce am enumerat mai devreme.

Zebre, „Totuna” (regia: Marian Crișan, 2004)

Hei, ce idee: să tăiem oamenii în două sau în trei și apoi să le amestecăm corpurile, la postproducție. Sau: cum ar fi să _loop_ăm anumite secvențe? Sau: ce ar fi să-ți pun un cinel în locul capului? A făcut-o Marian Crișan în 2004 pentru Zebre și a ieșit un videoclip suficient de tripant ca să apară în lista asta.

Sensor, „Help Yourself” (regia: Tudor Giurgiu, 2004)

Aleargă, Laura Orian, aleargă! (Urmărită de personajele din niște fotografii faimoase…) În 2004, Tudor Giurgiu montează pentru Sensor un videoclip suprarealist, cu tot atâtea tăieturi câte beats per minute are piesa, care-l omagiază pe fotograful de modă Guy Bourdain.

„Povestea clipului a pornit de la un album foto cu lucrările lui (...), care pe mine m-a terminat de tot. Nu știam nimic despre fotograful ăsta înainte să deschid albumul. Când am văzut ce fotografii și ce cadre de film făcea, că de fapt asta prezenta el, cu personaje ciudate, cu dâre de sânge, animale, am zis că aș vrea foarte mult să fac un clip unde să ilustrez echivalente vizuale, ca un omagiu pentru el”, spunea regizorul într-un interviu de acum aproape patru ani. Îl crezi pe cuvânt, dar vrei să te gândești, în același timp, și la hitul din 1998 al lui Tom Tykwer.

O-zone, „Despre tine” (2004)

Ruda mai săracă a megahitului „Dragostea din tei” − din punctul de vedere al notorietății, pentru că, altfel, este aproape aceeași piesă −, „Despre tine” punctează infinit mai eficient la nivel vizual decât furtul unui avion de linie pentru a te bâțâi pe una dintre aripile lui, pe un cântec care într-un viitor oarecare se va numi „Numa numa”.

Videoclipul din 2004 vrea să fie un fel de Soul Train local, asta, probabil, și pentru că, de la Orizont încoace, muzicienilor din Moldova le-a stat bine în costume de funksteri.

Nightlosers, „Dragostea-i ca și o râie” (regia: Hanno Höfer/Mircea Kiraly, 2005)

Mijlocul anilor ‘00 pare să fi fost, nu știu de ce, un alt interval bun pentru etno-ul balcanoid în muzica românească. Nightlosers ia un cântec interbelic de-al lui Zavaidoc, îl prepară cu ritm, bulz, country și-o vioară cu goarnă, îl urcă pe nemuritorul Gil Dobrică pe scena unui fel de The Ed Sullivan Show, întâmplat la Sighetul Marmației, pentru a cita o scenă din Vremea țiganilor, îl transportă pe Nea Petrică din Telefon în străinătate (Hanno Höfer, 1997) în poziția telespectatorului-soț, plasează carpeta cu pisici în centrul discuției și nu ratează nici regia, nici scenografia, nici costumele, nici mișcarea scenică.

Shukar Collective, „Malademna” (regia: Radu Muntean, 2005)

Barcelonei îi place dansul, lui Costel boxul, în timp ce Tamango, Napoleon și Clasic cântă într-unul dintre cele mai tripante videoclipuri românești făcute vreodată. Radu Muntean, care a strălucit, în anii ‘90, în abia înfiripata industrie locală a videoclipurilor muzicale − pare suficient să ne amintim „NATO” (Timpuri Noi) sau „Basul și cu toba mare” (Vița de Vie) −, și cameramanul Tudor Lucaciu obțin maximum de efect doar din infinitele _cut_-uri și atmosfera unui sat de romi care, în loc de Lună, este survolat de un balon cu heliu.

Loredana, „Depărtare” (regia: Adrian Silișteanu/Adrian Sitaru, 2006)

Filmat și el la Grația − locul din care se trag cei mai faimoși lăutari rurali din România ultimilor 30 de ani −, ca și videoclipul Shukar Collective, „Depărtare” are toate ingredientele care l-au făcut celebru pe Emir Kusturica la sfârșitul anilor ‘90, cu Pisica albă, pisica neagră, dar nu-l are pe Kusturica însuși.

Scurt pe doi, în timpul epidemiei de gripă aviară, un specialist îmbrăcat din cap până-n picioare în acel iconic combinezon alb este trimis să captureze și extermine, ha!, ha!, singura găină din localitate. Satul intră în carantină, nimeni nu are voie să-l părăsească sau să-l viziteze, fapt care aproape strică nunta a doi tineri romi care locuiau în sate diferite, despărțite de un râu și, implicit, o punte. Vin mascații, opresc accesul pe punte. Nuntașii încearcă să-i mituiască, dar ei sunt de neclintit, pentru că, în 2006, Laura Codruța Kövesi primea aviz favorabil din partea Consiliului Superior al Magistraturii pentru a fi procuror general. Până la urmă, nunta este salvată de Loredana, care decide să cânte pe o insuliță din mijlocul râului, fiind urmată de nuntași. Cam asta.

Blanoz cu Bean MC, „Jumătate tu, jumătate nu” (regia: Bogdan Moldoveanu, 2008)

Dacă regizorul Bogdan Moldoveanu are o afecțiune pentru vizualiștii anilor ‘90-începutului de ‘00 − în fond, epoca de aur a videoclipului −, de la Michel Gondry la Jonathan Glazer, de la Spike Jonze la Chris Cunningham, acest lucru se „citește” în filmul unei piese care și ea citează masiv din trip-hop-ul acelei decade. (Oh, pentru cunoscători, cineva are chiar și un fluture pictat pe față!)

„Jumătate tu, jumătate nu” mai spune ceva despre Moldoveanu: îi place să filmeze noaptea. Trama? Din punctul 0 al _clubbing_-ului alternativ bucureștean și design-ului avangardist în anul de grație 2008, pe numele lui Embryo, Bean intră în mințile tuturor noctambulilor orașului, ca o entitate superioară, un adevărat incubus al conștiințelor: „Nu vreau să te hipnotizez,/ Eu doar îţi dau coordonate să visezi”.

Kazi Ploae x Dragonu x Chimie, „Amenințarea maimuței (Promo)” (regia: Fasole, 2009)

Generația care a importat hip-hop-ul în România prefera să stea după blocuri, în timp ce următoarea a stat mai mult pe blocuri − „Clar io-s shamanu', clar io sunt vraciu'/ Care știe ștou despre univers,/ Întotdeauna când creez versuri, te fentez,/ Fac un promo, îl torn direct pe bloc”, zice Dragonu pe un promo pentru Amenințarea Maimuței, prima parte din admirabilul diptic al lui Kazi Ploae și Specii.

Dacă sfârșitul anilor ‘90 ar fi fost mai puțin metaforic, așa ar fi trebuit să arate clipul la „Ridică-mă la cer”. „Amenințarea maimuței (Promo)” a avut inspirația de a apărea în anul exploziei etnobotanicelor și a atins, ca să-l citez pe Ștefan Baghiu într-un text publicat în 2013 în revista Cultura, „tematica postumanului, a androidizării, a revenirii la structura tribală, a dezumanizării”. Amin!

Alexandra Stan, „Mr Saxobeat” (regia: Iulian Moga, 2010)

Mi-ar plăcea să cred că videoclipul uneia dintre cele mai de succes piese de pop din istoria complicată a muzicii locale are legătură cu Polițist, adjectiv, filmul lui Corneliu Porumboiu, lansat cu doar un an înainte de „Mr Saxobeat”. Povestea e simplă ca un serial american făcut după unul românesc, numit Băieți buni, care fusese inspirat de un serial american mai vechi: trei femei, printre ele Alexandra Stan și, parcă, Inna, sunt aduse încătușate într-o secție de poliție. Pentru că nu cooperează, sunt duse în arest, de unde evadează, după ce seduc un polițist − sau poate că acesta va fi fost programat să le elibereze de Bean, cu doi ani mai devreme, în clipul pentru „Jumătate tu, jumătate nu”?! − care până atunci se jucase îngrijorător de transparent cu bastonul.

Delia, „Doar pentru tine” (regia: Vlad Veneșan, 2013)

Horror_-ul nu lipsește doar din cinematografia neaoșă, ci și din muzică. Cu o excepție notabilă − videoclipul unei piese a Deliei, din 2013, o poveste de dragoste cam Katy Perry dintre un soldat (român, după uniformă) grav rănit și o fantomatică încrucișare de Miss Havisham și Melisandre, preoteasa roșie din _Game of Thrones, care se întâmplă, cum altfel?, în Palatul Ghica din Căciulați.

Bogdan Artistu, „Kana Jambe” (2013)

În 2013, „Kana Jambe” a venit să facă diferența dintre manelele dinainte și cele de după. Și a făcut-o prin sound, dar mai ales prin videoclip (peste 46 de milioane de vizualizări pe YouTube) − dacă numele piesei i-a apărut în vis lui Dan Bursuc, ideea battle_-ului muzicalo-coregrafic dintre un _gang de brazilieni (?) și gașca lui Bogdan Artistu, într-un Ferentari care a împrumutat culorile favelei Rocinha, i-a pus la aceeași masă pe preoții antimanelismului și pe cei care ieșeau să facă clubbing în Million Dollars. Asta până la Premiile Gopo de anul trecut.

Șuie Paparude, „Secretul caracatiței” (regia: Alin-Adnan Vasile, 2014)

Bean se poate apăra cu un ghettoblaster de un atac, Michi posedă o armă cu laser mortală, Dobrică lasă în urmă bălți de sânge vinovat. Nivelul al doilea începe, logic, cu un „Save the Rave!” emanat de un fel de șerif-ușier cu pălărie imprimată cu un craniu. Videoclipul este, de fapt, parte dintr-un joc video, numit, ca și piesa, „Secretul caracatiței”, despre care Andrei Zațiu, graphic & video designer, spunea pentru Cooperativa urbană că: „Jocul este 8bit, cam cum erau jocurile prin anii ’90. Noi am încercat să-l facem exact ca și clipul «Secretul Caracatiței».

Povestea lui este identică cu cea din clip. Michi, Bean și Dobrică salvează lumea de oamenii care, infestați de muzica de proastă calitate, s-au transformat în zombi”. Sper ca asta cu „muzica de proastă calitate” să fie o glumă de graphic & video designer, atâta vreme cât ce se aude pe videoclipul lui Alin-Adnan Vasile este o repriză de trap generic. Ca fapt divers, nu mai căuta jocul pe magazinele de aplicații.

Grasu XXL, Turbofin (regia: Spike, 2015)

Un fotoliu din piele neagră, o canapea din piele albă, un aspirator, o masă de călcat, un stetoscop, un diplomat, patru neoane, un Gras, un citat din Sugarhill Gang, o Sandra Romain trecând prin aproape toate clișeele sexuale din milf porn − casnica, politiciana, divorțata, doctorița, rebela, diva, eterna adolescentă − și un bas memorabil dau unul dintre cele mai iconice videoclipuri românești ale ultimului deceniu. Estetica minimalistă pe care Spike o livrează unui fim în care Grasu XXL vorbește despre un act sexual cu o femeie mai în vârstă ca agent al reușitei (albumul de pe care a fost extras single_-ul „Turbofin” se numește _Drumul spre succes) și jocul Sandrei Romain construiesc o situație win-win.

Jurjak, Șoapte (regia: Bogdan Moldoveanu, 2015)

„Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea” ar putea fi subtitlul acestei piese a lui George Petroșel, alias Jurjak, dar cântecul șaizecist al lui Constantin Drăghici nu bifează nici cursa precisă a unui 500 SEL pe Pasajul Băsescu + Oprescu, nici crima revelată în zori, la sfârșit de tot, nici orașul ăsta HD depopulat. Noir_-ul regizat de Bogdan Moldoveanu cuplează impecabil la pop-ul liniar, aproape americănesc − _à la Johnny Cash, cel din perioada albumului American IV −, naiv și aproape impenetrabil din punct de vedere narativ al lui Jurjak.

OG Eastbull feat. Tovaritch și Nane, „CONTACTU” (regia: Andrea Catini, 2019)

La exact 20 de ani de la capodopera lui Bogdan Albu, „După blocuri”, Tataee o arde, slavă lui Bernie!, socialist pe relația București-Barcelona și retur, Mafia cântă la Festivalul Castanelor din Baia Mare și majoritatea rapperilor din anii ‘90 și ‘00 s-au prăjit întru niște forme contemporane de legionarism. Unul din trei români alege să se mute în Italia, iar scena − mă rog, dacă mai există una − este acoperită de o generație pentru care impetuozitatea instagramistă a lui OG Eastbull într-o mașină a poliției italiene, cu _comment_-ul „Maresciallo, è finita la droga!” („Plutoniere, s-au terminat drogurile!”), a înlocuit pilda blocurilor gri și fumul de L&M albastru suflat ostentativ în cameră.

Născut în Germania, într-o familie de români, și crescut în Due Ponti, Roma, Alfred Hodor este − în filmul alb și negru al lui Andrea Catini pentru o piesă pe care sunt invitați să mai bage rusul Tovaritch și românul Nane − _upgrade_-ul glamrealist, mai lucrat la sală și cu tatuaje mai bune al lui Vlad Irimia: „Alo, pronto, sunt contactu’,/ Sunt loveaua, sunt băiatu’,/ Sunt mafiotu’, sunt interlopu’,/ Eu sunt luxu’, eu-s cartieru”.

Editor: Ioana Moldoveanu