opinie

Cum își condamnă România tinerii la sedentarism și ai ajuns să vezi asta de la geamul casei tale

Contrar credințelor populare, nu, nu este încă un articol cu iz nostalgic. E însă o trecere în revistă a nepăsării cu urmări care nu pot fi cuantificate.
nostalgie fotbal, terenuri de fotbal
Fotografie de Fortepan / Szalay Béla

Încă un început de an, încă un moment extraordinar pentru sute și chiar mii de oameni să-și seteze diverse scopuri. Pe multe liste se regăsește sportul, dar cei mai mulți îl iau în calcul pe cel în săli de fitness, uneori alergat prin parc și mers cu bicicleta. Găsesc treaba asta fascinantă și așa m-am gândit la ce înseamnă sportul și de ce nu e legat de vreun sezon, dar e dependent de infrastructură.

Publicitate

Eu sunt copilul betoanelor. Cu mici excepții, de pe la șase–șapte ani, când am început să scot mai serios capul din apartamentul alor mei ca să văd care este treaba și pe afară, am crescut în spatele blocului, ca tot omul care a prins copilăria în anii ‘90. Blocurile mele erau gri, dar după ele nu erau, nici mafioți sau împușcături, nici nu îți lua nimeni „femeia să-l sugă de pulă”. Pe la mine, prin 13 Septembrie, maxima șmecherie era să ai un frate mai înțepat sau care făcea sport cu care să-i pui la respect pe ceilalți. În rest, liniște. Cel mult îți luai câte un capac de la ăia mai mari care își speculau superioritatea fizică ca să te pedepsească dacă refuzai să le aduci înapoi vreo minge bubuită aiurea.

Fotbalul încă e sport, dar nu ar trebui să fie îngrădit doar în structuri rigide

În vremea copilăriei mele, după blocuri era doar foarte mult fotbal. Aproape toate spațiile erau colonizate de viitorii Hagi sau Stelea din cartier. În parcare și pe aleea de acces funcționau aproape constant trei terenuri de tenis de picior trasate la pas cu BCA sau bucăți de cărămidă furate de pe șantierul unui bloc pe care Revoluția l-a prins neterminat. Peretele nefinisat al aceleiași construcții avea și el funcția lui sportivă. Cineva trăsese acolo o linie orizontală, la un metru de pământ, peste care trebuia să șutezi mingea când jucai perețica. Bătătoarele de covoare au fost și ele monopolizate de sport. Mult mai utile fotbalului românesc decât curățeniei apartamentelor, cu ajutorul lor ne rafinam șutul de la punct fix, voleul sau lovitura de cap la jocuri înfrățite cu fotbalul gen La Mălai sau Diridiri. 

Publicitate

Nu în ultimul rând, era TERENUL! Locul dintre blocuri rămas gol după ce barăcile de tablă ale muncitorilor care au construit cvartalul au fost dezasamblate era stadionul nostru de cartier. Nu conta pământul întărit care vara se transforma într-un câmp de praf, nici cioburile și fierbetoanele rămase prin pământ de la șantier, nici că porțile erau cadrele de susținere ruginite ale unor leagăne obosite. Se juca fotbal constant, pe caniculă, pe ploaie sau zăpadă. Locul era ocupat mai ales de ăia mari; restul intram pe teren când nu aveau ei chef să joace sau dacă le lipsea un om și puneau ochii pe vreunul mai răsărit care juca la bătător sau în parcare. Abia pe la 14–15 ani puteai spera la accesul constant la „stadion”. 

Mai aveai și varianta terenului din curtea școlii, deschis la liber, dar care era cam departe, iar până la o vârstă părinții nu prea erau încântați să dispari din raza lor vizuală. Concomitent, cei mai harnici făceau fotbal organizat la cluburi sportive școlare (CSȘ) sau la fostele cluburi muncitorești care mai subzistau printre privatizări, disponibilizări și tranziție. Cu toții am încercat să ne căutăm gloria și aici, chiar dacă ne-am lăsat rapid. Oricum nu costa mare lucru să încercăm. 

Indiferent de vârstă, valoare sau de instalația sportivă mai mult sau mai puțin improvizată, pentru băieții de la bloc, peisajele copilăriei respirau fotbal în fiecare zi liberă și anotimp. Din păcate, situația s-a schimbat radical.

Publicitate

Fotoliu-i frate cu românul

Din păcate, suntem printre cei mai sedentari europeni, printre altele și din lipsa unei infrastructuri sportive accesibile. Peisajul sportului de masă este dezolant. În 2017, conform unui Eurobarometru pe sport și activitate fizică, 63 la sută dintre români nu făcuseră în anul anterior niciun minut de sport sau alte activități fizice (media europeană este la 46 la sută). Mai prost ca noi stau eterna rivală Bulgaria, Grecia și Portugalia. Scorul României e devastator dacă îi adăugăm și pe cei 18 la sută dintre noi care facem sport rar. Mai mult, majoritatea (60 la sută) românilor care fac sport sau alte forme de activitate fizică declară că asta se întâmplă în casă. 

Sportul la români e puțin și, în general, improvizat în spațiul domestic, practicat solitar și înghesuit printre mobile. Prin comparație, Finlanda stă cel mai bine în Europa la procentul de oameni care fac sport afară. 67 la sută dintre sportivii amatori finlandezi „se mișcă” în parcuri sau în alte spații exterioare. E destul de clar, deci, că nu factorii climatici ne țin în casă. 

Dacă se poate în Finlanda, poți spune că și românul are datele meteorologice care să nu îl împiedice prea tare să facă sport în aer liber. Problema e, probabil, culturală și cu siguranță infrastructurală. Doar 46 la sută dintre respondenții români consideră că zona în care locuiesc le oferă, măcar parțial, oportunități decente pentru a fi activi fizic, iar 52 la sută consideră că autoritățile locale nu fac ce trebuie pentru a încuraja oamenii să practice diferite forme de sport.

Publicitate

Așa am ajuns să stăm cel mai prost în Europa și în ceea ce privește terenurile de fotbal. Harta de mai jos doare când te uiți la ea. Fotbalul nostru e jalnic și la amatori, și la profesioniști, iar o cauză principală este infrastructura rarefiată.

Legăturile sunt destul de clare. Dacă vrei să faci sport ori te costă, ori te chinui în casă sau vezi cum faci să-ți treacă. Ideea de sport de masă a fost complet abandonată de autoritățile locale, bazele sportive accesibile au dispărut din viața cartierelor și nu pare că reînvierea lor e pe lista priorităților celor care ne administrează orașele. Singura variantă care rămâne e să plătești la sală sau la bazin, ori să închiriezi câte un teren apărut prin zonele care și le permit. Efectul? Dacă nu ai timp și bani, mai bine stai acasă.

Ai, n-ai mingea, tot stai pe bară

Azi tinerii nu mai bat mingea, preferă să stea în casă pe calculator și telefon în loc să iasă afară și să facă mișcare. Ai mai auzit părerea asta, nu? E o tâmpenie.

Se vede cu ochiul liber că sportul informal a dispărut masiv dintre blocurile orașelor. Dacă cineva ar vrea să iasă la o miuță la bloc, ce opțiuni accesibile are? Afară, mult prea puține. Mă uit pe geamul sufrageriei, de unde se văd toate locurile de care vorbeam mai sus. În parcare nici nu se pune problema să bată cineva mingea. Dacă cineva ar reuși să înghesuie un teren de tenis de picior printre zecile de mașini, ar sări cu gura cetățenii de la geam disperați de integritatea autoturismelor. Bătătorul a fost retras din viața cartierului atât de aspiratoare, cât și din cauza unui gard amenajat frumos de nu mai știu care primar care a îngrădit spațiul verde din jurul blocului ca să-și confirme filmele civilizaționale. 

Publicitate

Oricum, și dacă nu o făcea, probabil că tot nu s-ar mai fi tras la poartă acolo în contextul în care fix în spatele țevii de metal un vecin și-a „revendicat” trotuarul ca loc de pare. Șantierul de la blocul abandonat a fost, până la urmă, finalizat așa că mai greu să tragi acolo la perete, sub fereastra omului.

Terenul mare a fost, la rândul lui, igienizat. Pe la începutul anilor 2000, Marian Vanghelie a tras acolo niște alei cu bănci, a plantat gazon și a instalat un spațiu de joacă pentru copii cu puțin nisip și mult plastic. Și cam așa a rămas de atunci, în ciuda unor renovări din preajma alegerilor. Din păcate, peisajul fotbalistic dintre blocurile noastre este pretutindeni similar, așa cum se vede de la geamul oricărui apartament sau cum poți vedea și-n seria asta publicată de VICE în 2019.

La rândul lor, curțile școlilor sunt, în general, închise publicului de mulți ani. Mai poți juca aici doar dacă închiriezi terenul de la vreun privat care l-a luat în gestiune pentru renovare și folosire în afara orelor de sport. Dacă vrei să joci sub coordonarea unui antrenor, CSȘ-urile sunt aproape inexistente din cauza subfinanțării, iar terenurile fostelor cluburi muncitorești au fost devorate de piața imobiliară. Dacă stai la bloc, cam ăsta e peisajul fotbalului de proximitate. Despre alte sporturi nici nu are sens să amintesc. Din păcate, dacă vrei să joci sau să-ți dai copiii la o școală de fotbal, opțiunile sunt limitate și aproape mereu costă destul de mult.

Publicitate

Zonă bună, la un minut de terenul de fotbal

În București, fotbalul de proximitate a dispărut complet din spatele blocului și s-a mutat pe terenurile de mini-fotbal disponibile la liber prin câteva parcuri sau pe cele care pot fi închiriate prin diferite zone. Numărul celor publice, unde nu te costă nimic să bați mingea, este ridicol. Din inventarierea lor sumară reiese că nu găsești nici măcar unul pentru fiecare cartier. Paradoxal poate, cel mai bine stă zona Rahova–Ferentari cu terenuri în mai multe parcuri din zonă. În rest, mai beneficiază de acest lux al amenajării urbane moderne locuitorii de lângă Morarilor, Plumbuita, Titan și Izvor. 

Posibil să-mi fi scăpat unele zone, dar îți garantez că poți să bați mult și bine străzile Bucureștiului fără să dai prea ușor de genul ăsta de instalații sportive.

În contextul ăsta, nevoia de sport a locuitorilor Capitalei este acoperită de inițiativa privată. Doar că, așa cum se întâmplă de obicei, ea are tendința să graviteze în jurul potențialilor clienți, ceea ce în București înseamnă cartierele (cel puțin) middle-class în care grupurile care se adună la fotbal au de unde să strângă între 70 de lei și 240 de lei pe oră ca să închirieze un „sintetic” vara pe lumină, respectiv iarna, în balon încălzit. 

În contextul ăsta, proximitatea unui teren devine la rândul ei un semi-lux de care beneficiază nu doar cei care își permit să închirieze terenurile, ci și cei care își permit să locuiască în cartierele cât de cât bine cotate ale orașului. Pus pe o hartă, peisajul pieței de mini-fotbal din București este o imagine explicită a inegalităților urbane, a dezvoltării defazate a bunăstării cartierelor.

Publicitate

Conform adreselor acestor spații pe care le-am adunat de pe fasport.ro, un agregator al spațiilor bucureștene destinate sportului, Capitala găzduiește 57 de terenuri de mini-fotbal amenajate disponibile spre închiriere bucureștenilor. Chiar dacă, probabil, lista nu este completă, ea este, în mare, reprezentativă pentru distribuția acestor instalații sportive prin zonele orașului. 

Dacă stai, de exemplu, în Sectorul 5, situația nu e fericită. Ai de ales între trei terenuri pe care le poți închiria în cel mai sărac sector, toate fiind amplasate în exteriorul zonei Rahova–Ferentari, în ciuda densității ridicate de populație de aici. Nici în zona centrală a orașului situația nu e mai bună din perspectiva fotbalului, terenurile fiind inexistente în interiorul inelului median. Acolo, explicația este tot financiară, dar și culturală. Fotbalul are este încărcat cu o aură de sport de clasă „inferioară”. Există încă tendința, la nivelul înstăriților din centru sau din nord, să evite sportul ăsta, prea poluat simbolic pentru ei. Totuși, dacă suprapui peste harta terenurilor de mini-fotbal alte straturi cu sălile de fitness, bazine de înot sau alte spații sportive, opțiunile în zonă se diversifică masiv.

Fotbalul, sport practicat în trecut preponderent prin sărăcie, este azi mai degrabă o tradiție extinsă de pe străzile locuite de oamenii cu veniturile cele mai mici.   

Publicitate

Fii cea mai bună versiune a ta prin fotbal

Situația este aceeași și în ceea ce privește oportunitățile de practicare a fotbalului într-un cadru organizat pe care le au copiii și juniorii Bucureștiului. În lipsa oricărei forme de implicare a statului, noile „academii” sunt singurele care oferă genul ăsta de servicii, dar depind pentru supraviețuire exclusiv de banii părinților. Firesc, au tendința să se așeze prin zonele ceva mai avute din oraș. Mai există și varianta Cluburilor Sportive Școlare, mai accesibile, dar subfinanțarea cronică le-a obligat pe o parte dintre ele să desființeze secțiile de fotbal. 

Întreținerea instalațiilor sportive poate să fie un cost prea mare în cazul unor instituții marginalizate ale învățământului românesc. 

Cluburile private domină peisajul fotbalului de copii și juniori din București, deși realitatea lor arată mai mult ca un hunger games după banii părinților, decât ca o piață funcțională care rezolvă nevoile reale ale sportului de masă și de performanță. Astfel, oferta lor pare că se chinuie mai degrabă să se adapteze la nevoile de confirmare simbolică a statului părinților unei noi clase de mijloc relativ înstărite, decât să se concentreze pe copil, fenomen ce iese în evidență direct din imaginea pe care unele cluburi și-o creează. Excepțiile sunt mult prea rare. 

Pe lângă platitudini de genul „seriozitate și profesionalism” sau „creștem fotbaliștii de succes ai viitorului”, paginile unor „academii” oferă și alte servicii esențiale fotbalului românesc precum parcări pentru mașini, terase cu Wi-Fi, vizionarea pe internet a antrenamentelor, echipamente originale Adidas, dar și veșnica dezvoltare personală care își propune să modeleze copii „atenți, receptivi, răbdători, ambițioși, luptători, prietenoși, uniți, disciplinați, ordonați”. Accentul e pus „atât pe pregătirea sportivă a copiilor, dar și pe dezvoltarea educativă și socială a acestora” și are ca obiectiv final „formarea de caractere puternice pe care societatea noastră se poate baza”. 

Publicitate

Sunt doar câteva extrase de pe paginile unor academii de fotbal, dar direcția cam asta e: fotbalul ca instrument de modelare neoliberală individuală, conform ambițiilor middle-class-ului urban. Totul, la prețuri care încep de la minimum 150 de lei pe lună, taxa de bază care nu acoperă alte costuri esențiale, cum ar fi al echipamentului, deplasărilor, participării la competiții sau cantonamente – sunt plătite suplimentar. 

Boala fotbalului de masă. Efecte secundare

Efectele acestei situații lovesc nu doar din statisticile activității sportive, ci și prin eșecurile constante ale fotbalului românesc din ultimii 20 de ani. Ocazie cu care pot aminti și de cum Federația Română de Fotbal caută de câtva timp un antrenor pentru națională. Și nimeni nu vrea cu adevărat, așa că cel care va veni fie va avea încăpățânarea de-a demonstra ceva, fie va avea nevoie de niște bani cât nu vin din altă parte. Tot la capitolul națională, România se mândrește cu ceea ce gingaș numește „Generația de aur”, adică a lui Gheorghe Hagi & comp. Ce-a reușit generația asta a fost o nebunie de parcurs în ‘94, la Cupa Mondială, și-a ajuns până în sferturile de finală. De atunci până în prezent lucrurile au mers doar în jos cu scurte momente de extaz. 

Fotbalul are această capacitate de a scoate în evidență problemele sociale. Rezultatele jenante ale echipelor românești se leagă puternic și de starea precară a infrastructurii și a organizațiilor sportive. Naționala a ajuns cea mai mare dintre cele mai mici echipe ale Europei, iar lucrul ăsta se resimte direct la nivelul fiecăruia dintre noi. Lipsa sportului și, implicit, a fotbalului de masă nu doar că ne-a privat de genul ăla de emoție care creează dependență, ci are efecte și asupra sănătății noastre individuale și sociale. Ironic sau nu, industria pariurilor sportive a explodat pe măsură ce fotbalul național s-a prăbușit. 

Cu sănătatea individuală românii sunt praf – locul trei de la coadă pentru speranța de viață. Mai tineri decât noi mureau doar letonii și bulgarii. Principalele cauze ale mortalității sunt boala cardiacă ischemică și accidentele vascular cerebrale – ambele puternic influențate de lipsa de mișcare; patru la sută dintre aceste decese sunt legate direct de activitatea fizică scăzută, a patra cauză a mortalității după alimentație, fumat și consumul de alcool. 

Concomitent, organizarea mai accesibilă și democratică a sportului și a fotbalului de masă ar putea avea ca efect și o însănătoșire socială parțială a efectelor inegalităților accentuate de neoliberalism. La fel ca celelalte capitale ale Europei de Est, Bucureștiul de azi are tendințe puternice de segregare. Ăia mai înstăriți tânjesc după spații cât mai izolate în care să se adune laolaltă cu cei cu statut și consum similar, de unde și popularitatea gated communities locale, neapărat dotate cu paznic, barieră, camere de filmat și gard. În același timp, cei mai săraci sunt trimiși spre periferie de creșterea valorii unor zone rezidențiale dezirabile.

Izolarea asta între clase sociale e extrem de dăunătoare, deoarece știm tot mai puțin despre cei diferiți de noi și reușim să îi înțelegem tot mai greu – sună cunoscut și vezi efecte și-n politică, și-n societate pe fondul derulării lunilor de pandemie? Terenurile de fotbal și stadioanele pe care am copilărit ne-au ajutat să fim mai activi, dar și să ne amestecăm printre oameni cu povești și vieți variate. Dacă nu ni le recuperăm, o parte din bolile societății noastre se vor croniciza tot mai acut.