De ce toată lumea greșește în scandalul Viscri 32

Unchi-miu avea o vorbă: „eu făceam asta, când tu te-ncălțai cu fesul”. Cam așa mi s-a părut și mie scandalul care a zguduit bulișoara orășenilor cu acces la Facebook și păreri.

O componentă vitală a internetului din anii 2000 a fost introducerea review-urilor pentru tot felul de lucruri, de la produse cumpărate online până la localuri și chiar personalități publice. De cele mai multe ori ajută alți clienți să încerce produsul sau localul respectiv. Și uneori sunt folosite ca arme pe internet. Așa că, iată-ne în plin scandal, în care un client a fost nemulțumit, dar localul a fost și mai nemulțumit. 

Vorbesc de Viscri 32. Numele complet e Viscri 32 – White Barn & Blue House, iar complexul e compus dintr-o zonă de cazat turiști și-un restaurant. Te cazezi la Blue House, mănânci la White Barn și în restul timpului poți sta prin curte sau vizita satul Viscri, despre care e posibil să fi auzit prin asociere cu prințul Charles al Marii Britanii, care are mai multe proprietăți în zonă. 

Dacă dezbaterea a ajuns la tine, ai ales deja o tabără. Și rău ai făcut. Dacă n-a ajuns, poate te ajută cu ceva articolul ăsta. Pe scurt, un client a fost la restaurant, a comandat, a mâncat, a plătit, a plecat și-a lăsat un review de-o stea pe Google Maps. Mare povară a fost pe cârciuma din Viscri așa veste. Așa că s-a dus direct pe Facebook, unde și-a agitat în văzul fanilor făcălețul făcător de dreptate. Același făcăleț a fost folosit și ca să tragă în nisipul internetului o linie: ai noștri versus ăia neserioși care lasă recenzii nașpa, tocmai pentru că au voie la păreri.

Clientul a zis simplu: „Extremely slow service, very small portions, very expensive for what you get”. Habar n-am dacă are dreptate. N-am fost niciodată la Viscri 32 și nici n-am să ajung, că nu-mi place abordarea. Localul a zis, într-un text poate prea lung, și fraza asta: „Ne ocupam cu Slow Food si slow cooking și recunoastem ca uneori ne ocupăm involuntar și cu slow service”. O ocazie numai bună să aflu și eu ce-i slow food. 

Anthony Bourdain, un bucătar american faimos, le-a dat-o tuturor lent peste bot cu conceptul ăsta: „[…] a ajuns o definiție exagerat de folosită și consider că e un pic cam pretențioasă”. În esență, nu se referă la rapiditate, ci la o abordare mai conștientă asupra mâncatului: folosește ingrediente de calitate, bazează-te pe furnizori locali, gătește cu simț de răspundere, iar tu, clientul, bucură-te de mâncare, n-o arunca-n gură ca apucatul. Sigur, există și niște metode slow de preparare. Dar atunci trecem la slow cooking. Și cu asta se prea poate să te fi întâlnit prin slow cooker. În fine, asta e diferența: există slow cook și slow food. În fiecare dintre cazuri, clientului nu-i pasă de „vrăjitoriile” tale din bucătărie, ci vrea mâncarea. 

Primul meu review de-o stea, acompaniat de câteva cuvinte, l-am dat unei cafenele din București. Am zis că produsele n-au fost chiar cum ar fi trebuit să fie. Ocazie cu care mi-a scris și proprietara, și un barista, ca să-mi explice că-s prost. Ceea ce nu contest. Sunt prost în foarte multe ocazii, dar cu siguranță nu-s prost când zic că ceva nu-mi place. Asta ține de gusturile mele și, dacă tot îmi dai ocazia să-mi spun părerea, ia-o și cu mențiunea asta. Cam așa a fost și cu Viscri 32 și cu clientul Tudor. 

N-am lucrat și nici n-am deținut vreo cârciumă, așa că n-am empatii din zona asta. Situația mi se pare însă destul de simplă: dacă te bucură recenziile pozitive, încearcă să le rezolvi rapid pe cele proaste. Înseamnă că locul nu-i perfect, nici nu s-ar putea, dar poți îndrepta unele lucruri.

Servirea e lentă? Poate gătești lent, speli vasele la fel și servești încet. Sau poate n-ai destul angajați. Mă gândesc la asta de fiecare dată când aud „să știți că mâncarea mai durează”. 

Porțiile sunt mici? Uneori sunt, alteori sunt prost raportate la prețuri. Asta e o chestiune de comunicare. Fie le treci aiurea în meniu (că pieptul de pui de o sută de grame e, de regulă, cântărit „în viu”), fie cineva s-a gândit să „ciupească” undeva. Poate sunt angajații care-și fac pachet pentru acasă, poate-s patronii care vor să mai reducă din cheltuieli. Și asta e o chestiune care poate fi rezolvată, mai ales dacă se plâng mai mulți oameni de așa ceva. 

Prețurile sunt prea mari? Aici fie clientul e idiot și comandă doar ca să se plângă apoi, fie nu sunt raportate la: gust, servire, calitatea produselor. Oricum ar fi, dacă îți pasă de prețuri (și ar trebui), le vezi în meniu și tu decizi dacă mănânci acolo sau nu. Pentru localul de care discutăm acum, meniul e și online.

Pentru toate astea mă raportez la cuvintele lui Tudor: „for what you get”. Caviarul costă o groază de bani pentru o unghie de porție. Dar știi asta înainte să te plângi c-ai dat o mie de euro pe-o sută de grame.

Într-o vreme scriam pentru VICE despre bucătăria românească și un capitol a fost dedicat ciorbei. Zeama asta cu aromă și sare este esența sărăciei. De-acolo a pornit, la fel ca untura întinsă pe pâine și mâncată cu ceapă și sare. La ciorbă pui apă, câteva ingrediente, pâine alături și hrănești lejer o familie numeroasă. În aceeași categorie intră și frigănelele, cunoscute ca „desertul sărăciei cu aroma ouălor de țară”.

Viscri 32 și-o groază de alte restaurante și cafenele din România (și nu numai) se prevalează de chestia asta: ținem tradiția în viață, gătim ca pe vremuri, punem pasiune și-un dram de sânge dac. Nu e cazul. Rețetele de acum o sută de ani (sau mai mult) erau anoste. Până să ajungă condimentele din Asia în Europa, tot ce se gătea pe meleagurile astea era atât de fad, încât chiar mâncai ca să trăiești. Toate rețetele alea „ca pe vremuri” sunt o vrăjeală la care toți punem botul măcar o dată și mai ales când vine vorba de mâncare, pentru că vrem să fim mințiți frumos.

Alex Tocilescu a rezumat-o excelent într-o frază pe Facebook: „[Chiar și oamenii care îți par mai destupați la minte] pun botu' la capitalismul ăsta romantic ca pisica la smântână”. Aici mă declar vinovat în vreo cinci rânduri, când am ales restaurante care mi-au vândut povești extraordinare. Tot aici poți să vezi și „magia” micilor de la Obor sau Dedulești. Sunt niște cârnați fără piele, perpeliți pe grătar și vânduți la bucată. Dar oamenii, patroni de cârciumi și clienți, i-au încărcat cu atâta însemnătate, încât pari un idiot dacă nu le dai importanță. 

Viscri 32 e, în esență, o cârciumă care folosește veselă mai frumoasă, se sprijină pe PR-ul făcut de prințul Charles zonei și trage tare de presupuse rețete „străvechi”, care sunt doar un joc de promovare. Ba mai mult, insistă că „Prețurile mai reflectă și efortul de a angaja și de a califica nouă oameni din sat, de a aduce bere artizanală locală, cafea de specialitate din zonă, vinuri locale vinificate cu drojdii sălbatice indigene și nu în ultimul rând, o investiție de timp, bani și energie într-un proces lung de restaurare și reconversie a unei gospodării săsești într-o destinație de ecoturism”.

Personal, detest când localurile mă atrag pe mine în circuitul dificultăților lor. Nu mă dă empatia afară din casă în general, dar ăsta e un joc mișelesc de-a mă face pe mine, clientul, un om fără suflet. Și poate că sunt, dar parcă vorbeam de aprecierea serviciilor, nu de plânsul pe umărul patronilor despre cât de greu e să facă treabă. Pot aprecia angajarea și calificarea oamenilor, dar să obții bere, cafea (care nu-i din zonă, e doar prăjită local), vinuri sau ingrediente pentru mâncare e responsabilitatea localului.

Omul care dă un review nu-i Dumnezeu și părerea lui intră într-un malaxor imens la pachet cu zeci sau sute de alte păreri. Acum trei ani am văzut foarte bine cât de ușor e să transformi review-ul într-o armă pe internet, când veganii români s-au supărat pe un restaurant. În egală măsură, a fost și managerul unui restaurant din Statele Unite, care a urmărit o clientă acasă din cauza unei recenzii. 

Aici se cade să amintesc și un demers excepțional pe care l-ai putut citi pe VICE: mâncatul la cele mai nașpa restaurante, sortate după recenziile de pe internet.

Pe scurt, există restaurante bune și proaste și există toate acele restaurante pentru care n-ai bani sau statut să ajungi la ele. Și-n prima categorie e și Viscri 32. Pentru unii clienți, mulți dacă mă iau după recenziile pozitive, e excepțional. Pentru alții, minoritari dacă îi judec tot pe seama recenziilor, e jenant de scump și cu porții minione. Dar nici nu contează atât de mult cum e, ci cum reacționează oamenii pe internet.

Dacă alegi una dintre tabere, n-ai nimic de câștigat. Dacă localul dă faliment, apare altul în locul lui. Dacă nu închide, poți să-l ocolești cu la fel de multă libertate ca până acum. Eu apreciez recenziile, că uneori mă ghidez după ele dacă aleg un loc sau altul. Dar de cele mai multe ori le ignor. Ce-a demonstrat Viscri 32 acum e că cine îl conduce se crede un fel de salvator al bucătăriei românești și al zonei. Nu e cazul. 

Tot textul e de-o plângere de milă care frizează ridicolul. Și asta n-are decât o menire: să-și atragă clienți care se pot transforma în apărători ai dreptei cauze - oricare ar fi ea. E o formă de radicalizare și asta, iar clienții, în plictiseala lor generală, n-au altceva de făcut decât să verse lacrimi, injurii sau comentarii în numele unei afaceri. 

E la fel cu ce ziceam la „cancel culture”: companiile sunt entități fără suflet care se ghidează după profit. Da, chiar și un local atât de mic se ghidează după profit, cum ar fi sănătos într-o piață capitalistă. N-are suflet, are doar unul sau mai mulți oameni care se simt atacați și folosesc afacerea ca paravan ca să atace și ei. Ceea ce-i penibil și deloc productiv.