Toate secretele pe care le-am descoperit în cabina piloților de când lucrez ca însoțitoare de bord

Dacă te macină curiozitatea privitor la cabina piloților și vrei o discuție tehnică și serioasă pe subiect, cu siguranță nu-s persoana potrivită. Eu am un punct de vedere mai habarnist, ca om care s-a întâmplat să aibă mai mult acces în zona aia decât restul lumii, ca însoțitoare de bord.  

După cum probabil deduci logic, cabinele piloților diferă de la avion la avion. Eu n-am zburat cu cele supersize, gen A380, că nu mă-ncântă hurdubaiele aeropurtate. Prea multă lume, prea mare haos. Mie-mi place mai intim, mai micuț și mai fâșneț. Un B737, un Airbus medium-haul, niște d-astea mai omenești. Mi-am petrecut multe aterizări și decolări în cabina piloților oficial cunoscută sub numele de scenă cockpit. 

S-o luăm de la ușă. Care e blindată și pe care multă lume o confundă cu cea de la toaletă. Are un keypad unde introduci codul de acces, că nu intri în cockpit ca la non-stop, drept pentru care un pasager dibace s-a dus odată cu bonul pe care i-l dădusem după ce-i vândusem bucate alese, să tasteze acolo, ca să intre unde credea el că-i toaleta. Civilizat, ca la McDonald's. La Boeing e și o oglinjoară lipită pe partea interioară a ușii, unde ne mai uităm noi să vedem dacă ni s-a întins rujul și ei dacă le stă freza nasol. 

După ce treci de ușă, voila, cabina piloților, doamnelor și domnilor. La Boeingul clasic e mai strâmtă treaba și trebuie să ai mișcarea lucrată, ca să nu dai cu țeasta de contactele din tavan. Intru așa, ca baba în biserică cu capul plecat și cu mare băgare de seamă să nu vărs cafelele pe mine. 

Pe stânga stă comandantul, pe dreapta stă copilotul. Există și scaunul observerului. Dacă la Boeingul clasic e strâmtă treaba, la Airbus e ditamai lounge-ul. Poți să agăți lejer un hamac și s-o arzi ca-n Vamă când traversezi Mediterana. Sunt o droaie de reguli despre cine poate ocupa acest scaun și în ce condiții, nu intru în detalii, că ne plictisim. Dar, de obicei, stă un pilot instructor, care are în pregătire sau în examinare un alt pilot. Sau noi, când e un zbor fără pasageri și vreo decolare sau o aterizare mai spectaculoase. 

Piedestalul central e ăla din mijloc, unde se află switch-ul de la care dau acces în cockpit, că nu e de ajuns să bagi codul, butoanele de unde reglează frecvențele radio și o manetă mare cu o măciulie, pentru trenul de aterizare, plus schimbătoarele de viteză, de unde bagă motoare supranaturale. Îți dai seama că nu le zice-așa, da' eu-ți explic ca să-nțelegi. 

Iar în față, ecranele alea multe le indică pe unde zboară, nu au un televizor pentru Netflix. Deși își doresc de multe ori să se uite la serialul Drumuri Europene, cu Aristide Buhoiu, nu au voie. Dar au camere de luat vederi și mai privesc cum ne tragem noi ciorapii în bucătărie, dacă stăm la bârfă sau dacă vine pasagerul cu bonul să bage codul pentru toaletă. 

Mai e și switch-ul tristeții, care activează transmițătorul locației în caz de urgență, adică la impact. M-au chemat odată în cabină și mi-au spus:

-Ascultă asta. 

Era un bipăit intermitent care nu-mi suna deloc familiar. Zic:

-Ce-i asta? 

-O stație de salvare. 

Mi s-a ridicat puțin părul pe ceafă, nu e un sunet pe care vrei să-l auzi. Și nu era ca și când am fi putut să facem ceva, sunetul era transmis și pe frecvențe militare și prin satelit, ceea ce alertează echipele de salvare. Am stat în liniște câteva secunde toți trei, până unul dintre ei a rupt tăcerea aia apăsătoare:

-P-p-poate s-a activat din greșeală? 

Și parcă ne-a luat cu reveneală:

-Da, da. Poate chiar s-a activat din greșeală la vreun test. Se mai întâmplă, am convenit și n-am mai discutat despre asta. 

O să mă-ntrebi unde-i pilotul automat și cum arată. Nu l-am văzut niciodată, e un fel de Duh Sfânt, există, doar trebuie să crezi. Îți dai seama că știu unde e, da' tre să-ți fac o prezentare în PowerPoint. 

În caz de urgență, există geamuri care se deschid și pe care piloții se pot evacua. Unele tipuri de avioane au trape în tavan, să iasă pe acolo să-și facă selfie la zece mii de metri.

-Da' cum, deschid geamul și țuști, sar pe-acolo? 

Nu, dragă, au un sistem complex format dintr-o frânghie, care iese pe geamurile laterale sau pe trapa din tavan. Și nu glumesc. Nu înțeleg nici eu de ce tre să te chinui ca la Cirque du Soleil în caz de Doamne Ferește, dar altceva nu e. Piloții nu se catapultează din scaun, deși cred că și-ar dori și ei în anumite momente. 

Odată zburam cu un pilot germofob, care ștergea tot prin cabina piloților, își punea huse pe căști și microfon și un sac de gunoi pe scaun, că-l trăgea la glezne de la o gură de ventilație. Atunci nu era obligatoriu să fie două persoane în cockpit, când unul dintre ei mergea la toaletă, așa pe un zbor de noapte, pilotul germofob l-a lăsat pe comandant singur. 

-Marghi, cum stăteam eu liniștit în treaba mea, văd cum se ridică ceva mare și negru lângă mine. Era să fac infarct! Am crezut că-i moartea care vine să mă ia. Am țipat de cred că m-au auzit și pasagerii și turnul de control. Era sacu' de gunoi al ăstuia, care zburase de pe scaun, mi-a povestit comandantul la șpriț. 

E o enigmă pentru mine cum le funcționează piloților sistemul digestiv și asta ar trebui să intre în folclor, nu vorba aia care zice că tensiune arterială de 12 cu cinci este de pilot. Dacă te trece ceva ca pilot, e moartea, n-ai cum să deschizi geamul în zbor și n-ai pe cine să dai vina. Poate ai și treabă, să aterizezi sau să decolezi, unde să te duci? În 16 ani de aviație nu am auzit odată un pilot să zică:

-Băi, s-a bășit ăsta de lângă mine tot zborul, de era să aterizăm de urgență. 

Ori e un gentleman's agreement că ce se-ntâmplă în cockpit, rămâne în cockpit, ori chiar sunt alcătuiți altfel. 

Am văzut și multe femei pilot, iar dacă te întrebi cum pot doamnele să strunească măgăoaia, află că n-o cară în spate. Nu fi misogin, că mârâi la cea mai mică aluzie. Sunt cu adevărat talentate și pasionate. Multe sunt instructori, examinatori, care au făcut pionierat prin lumea aviației. Deși unele sunt minione și delicate, știu să mânărească un avion de n-ai argumente să dai că ăsta nu e un job pentru femei. 

Când eram eu tânără speranță, am zburat o vreme cu un avion mic, pe scaunul observerului. Măi, și era un buton mare și alb pe consola centrală, pe care scria SILENCE HORN. Mă fascina, așa că am întrebat ca Dee Dee din Dexter:

-Uuuu, butonul ăsta ce face? 

Comandantul, foarte pe fază, a zis serios:

-Când ne claxonează un avion care trece pe lângă noi, apăsăm pe ăsta și nu-l mai auzim. 

-Eu nu am auzit în viața mea un avion claxonând. 

-Nu, că-l auzim doar noi în căști. Ia apasă și tu pe el. 

Am apăsat și am avut un sentiment de mare împlinire. După care, vreo câteva zboruri am tot apăsat bucuroasă că am și eu un buton al meu în cockpit. Ăștia m-au lăsat în pace să-mi fac damblaua, până într-o zi când văd un avion în depărtare. Și zic:

-Uite un avion acolo! 

Atât mi-a fost. 

-Marghi, o să claxoneze. Apasă repede pe buton. 

M-am înfipt în butonul ăla ca vaca-n lucernă, să-i ajut pe oameni, cum să nu? Eram un om cu o misiune. Parcă lansam racheta Soyuz pe orbită. M-am umplut de fericire două secunde, până i-am văzut p-ai mei cum se cocoșează de râs. Mi-am dat seama instant că o să fiu subiect de bășcălie pe la toate șprițurile. S-au distrat, m-au arătat cu degetul, au făcut poze cu mine să le arate la nepoți cea mai tută stewardeză din lume, după care mi-au explicat și ce face minunatul buton. 

-Băi, Marghi, tu auzi avertizările noastre sonore când mai facem o manevră p-aici? Asta face horn silence. Le dă pe mute. 

Atât de dezamăgită am fost, că am rupt orice fel de relație cu butonul alb, n-am mai apăsat niciodată pe el. 

În decolare nu prea e mare lucru de văzut, decât cefele piloților, că stă avionul cu nasul în sus. E mai mult de senzație, când o ia la goană pe pistă și îi vezi pe ei cum se joacă cu toate alea. E-adevărat că atunci când e ceva mișto la care să te uiți, mai sună ei după noi. 

Cele mai tari chestii pe care le-am văzut au fost un A380 care a trecut pe deasupra noastră, Mont Blancul, soarele care apunea într-o parte și luna în cealaltă, vulcanul Etna mai de-aproape, când erupsese puțin și se vedea lava cum i se prelinge pe buză, câteva furtuni noaptea și niște descărcări electrice pe geamurile lor ca niște fulgere mici și pe unul dintre piloți care se blocase cumva pe sub manșă, că-i căzuse pixul și s-a aplecat greșit să-l scoată. 

Și Aurora Boreală, pe la 22-23 de ani, când zburam cu doi piloți de vârsta lu' tata. 

-A naibii, noi zburăm de 20 de ani și n-am văzut niciodată Aurora Boreală, iar tu zbori de-alaltăierit și o vezi acum de două ori.

-Înseamnă că v-am purtat noroc. 

La aterizare e mai frumos, în funcție de unde aterizezi, că la Otopeni nu e mare lucru de văzut. La Stockholm mi-a plăcut maxim. De sus, Suedia arată ca un peisaj SF, cu multe insulițe verzi, verzi, și apiță multă, foarte estetic. În insule ai într-adevăr senzația că aterizezi în apă, mai e și pista cât lama de chewing gum. Când am zburat în Maldive, copilotul face la un moment dat:

-Marghi, dacă ai costumul de baie la-ndemână, zic să-l pui pe tine. Ăștia de la turn nu răspund de vreun sfert de oră și dacă nu o fac în următoarea juma de oră, aterizăm în baltă. 

Am încercat o glumă, dar i-am văzut puțin agitați. Unuia dintre ei i-a scăpat un „ce naiba faceți acolo?”, când s-au învrednicit ăia de la Turn să răspundă. 

Au mai fost faze mișto cu controlori care au intrat pe frecvență și i-au urat la mulți ani unui coleg când ne întorceam de la un contract lung, și i-au făcut o surpriză, când i-au auzit pe soția și pe băiețelul care erau și ei în turn: „Tati, abia aștept să te văd”.  S-a emoționat ăsta tot, nu știa cum să aterizeze mai rapid. 

Ce trebuie să reții din toată treaba asta este că tu n-ai voie acolo. Îmi pare rău pentru tine, că mai plătești și bilet, da' pe de altă parte nici noi nu mergem în vacanță cu tine, așa că suntem chit.