Afara din tara

Șase obiceiuri austriece care m-au ajutat să fiu un român mai bun

După mai bine de un an în Austria, m-am trezit cu multe surprize ṣi situaṭii care mi-au modificat serios prejudecăṭile.
7.10.20
Austria, reciclare, viata in austria, salariu in Austria
Fotografie de Paul Gilmore via Unsplash
În rubrica „Afară din țară” discutăm periodic despre ce înseamnă să te muți, ca român, în diferite colțuri ale lumii. Poți vedea mai multe articole din rubrică aici.

Cea mai veche amintire a mea cu Austria se leagă de comunism: eram în clasa a doua ṣi tovarăṣa învăṭătoare ne povestea ce pedeapsă nedreaptă au suferit Horia și Cloṣca din partea autorităṭilor austro-ungare. Vocea ei era înecată de suspine, în timp ce istorisea cât de cumplit a fost finalul eroilor noștri.

Dar am evoluat sau, cel puṭin, am înaintat în vârstă ṣi am fost bombardat cu stereotipuri despre austrieci, că sunt extrem de eficienṭi ṣi de organizaṭi, nemaipomenit de rigizi în comportament, ca sunt foarte reci, bine educaṭi, putred de bogaṭi ṣi, nu în ultimul rând, că deṭin cea mai buna reṭetă de șnițel din lume.

Publicitate

După ce am petrecut mai bine de un an în mijlocul lor, m-am trezit, totuși, cu multe surprize ṣi situaṭii care mi-au modificat serios prejudecăṭile. Am învăṭat sa nu judec, ci mai degrabă, să apreciez ṣi chiar să încep să iubesc ṭara care m-a adoptat.

Lumea nu e pe speed

Obișnuit cu iureșul de România, aṣ vrea ca o programare la doctor să se facă de azi pe mâine, înscrierea unui copil la creṣă să se facă pe loc, aṣ vrea să aud un claxon cu zvâc când un tractor încetineṣte circulaṭia, să fie magazinele deschise după ora ṣapte seara, duminică ṣi de sărbători, meṣterul sa vină să-mi repare chiuveta atunci când îl sun, banca să mă sune înapoi în secunda în care le-am trimis o cerere.

Austria, în schimb, e o ṭară unde timpul stă în loc, e aṣezat ṣi blând. Cred că Moromete ar fi dus-o bine aici. Totul se face la ralanti ṣi trebuie să-mi înfrânez bine temperamentul latin, care ar vrea ca lucrurile să se întâmple mai repede.

Austria

Străzile sunt mereu curate, chiar dacă nu umblă mereu câini cu covrigi în coadă. Fotografie din arhiva autorului

Dar timpul curge diferit, lumea nu e pe fugă, se bucură de moment. Așa că încerc și eu să ies la plimbare, chiar dacă plouă torențial, să merg la cofetărie cu familia, să iau pauză de masă câte o oră la amiază şi să nu rămân niciodată la serviciu peste program.

Mai nimeni nu vorbește o limbă străină

Unii nici măcar nu vorbesc nemṭeṣte! Deși mai toți înțeleg Hochdeutsch, care e limba oficială, germana literară, cum ar veni, nu o vorbește nimeni. Am avut surpriza asta încă de la primul salut. Am tocit biniṣor formulele clasice gutăntag (Guten Tag), auvidăzin (Auf Wiedersehen) și cius (Tschüss), apoi am aflat că în regiunea în care m-am mutat se zice oricum numai aṣa nu. Se poate zice Grias Di, Tschau, Hi, Pfiat Di, Gruss enk, Servus. Iar dacă vrei sa arăți respect, se zice Gruss Gott, un mod elegant de a zice Bună ziua. Formulele de salut sunt doar un exemplu ṣi încă unul destul de light, dar dacă m-aṣ apuca să povestesc despre splendoarea ce zace în spatele dialectelor, atunci ne referim pur ṣi simplu la o cu totul altă limbă.

În general, limbile străine care se predau în landul Tirol sunt engleză sau italiană. Dar interesul e relativ scăzut, am întâlnit tineri care abia bâiguiau două-trei cuvinte în engleză și explicația am primit-o de la o colegă: în zona noastră (suntem la granița cu Germania) nu prea ai nevoie să știi nicio altă limbă, nici ca să-ți găsești un job și cu atât mai puțin pentru comunicare în viața de zi cu zi. Sună tranșant și cinic, dar, până la urmă, n-am întâlnit nici prea mulți tineri funcționari români care să poată comunica în altă limbă decât cea de lemn.

Deși locuiesc de mai bine de un an în Austria, dialectul încă îmi dă serioase bătăi de cap. Cursurile de germană mă ajută, desigur, dar uneori mi-e greu să-i înțeleg pe localnici. Am impresia că le și place moaca mea trudită, când abia izbutesc să le descâlcesc frazele. Va dura probabil mai mult decât am estimat, până să știu germană temeinic.

Oamenii s-au născut cu schiurile în picioare

Eu și familia mea am venit în Austria din Arad, de la șes, și am căutat să schimbăm peisajul cu totul. Am vrut munți, văi, mișcare, căci ne place în natură. Adorăm muntele și nu cred că am fi putut să nimerim mai bine ca aici. Poate doar în Patagonia, dar acolo ar fi trebuit sa renunțăm la wifi.

Austriecii s-au născut direct cu alpenstock-ul în mână (bastoanele alea pe care le folosești când te dor genunchii) ṣi cu clăparii în picioare. Se trezesc devreme să alerge, merg la serviciu pe bicicletă, urcă pe munṭi în fiecare weekend, fac mountain-bike, gliding ṣi climbing, participă la competiṭii, îṣi încurajează copiii de foarte mici să fie activi, iar schiul e obligatoriu din clasa a treia. Cred că nu s-a inventat sportul care să nu aibă cel puṭin un reprezentant, de la baseball ṣi fotbal australian până la tir sau curling, găseṣti cluburi de toate felurile, atât pentru profesioniṣti cât ṣi pentru amatori (au auzit ṣi de fotbal, dar nu e pe primul loc în preferinṭele lor). Bine, încă nu s-au perfecṭionat până acolo încât să joace oină, în schimb pe orice pârtie te poți trezi cu un puṣti de șase ani care te depășește lejer și glisează graṭios printre nămeṭi, în timp ce vâsleṣte cu o mână, cu cealaltă înoată, iar cu dreptul pedalează!

austria

Plimbare la 12 grade, spre cota 1900. Fotografie din arhiva autorului

Partea cea mai bună e că nimănui nu-i pasă de performanța individuală. De aceea, chiar și un novice ca mine poate să se facă liniștit de râs, atât timp cât se distrează. Mi-e greu să descriu sentimentul pe care îl am pe bicicletă, când parcurg kilometri întregi pe piste amenajate printre munți, fără să-mi fie teamă de trafic sau de câini vagabonzi. Și, chiar dacă nu sunt un mountaineer în adevăratul sens al cuvantului, mă bucur să descopăr constant poteci și peisaje noi, să fac baie în lacuri reci, situate la înălțime, curate și îngrijite. Și nu în ultimul rând, îmi place sa mă rostogolesc prin zăpadă pe partiile pentru copii și să-mi imaginez că știu sa schiez!

Toată lumea are un pet

Nu suntem o nație care să nu iubească animalele; dimpotrivă, le respectăm într-atât drepturile încât tolerăm haite întregi de maidanezi. Un cartier nu e complet fără 20-30 de câini fără căpătâi care să te întâmpine și să te adulmece prietenos. Cum am crescut o bună parte din viață la țară, nu mă împac tocmai bine cu niciun animal în apartament, dacă e mai mare decât o țestoasă.

Dar aici, treaba stă altfel. Fie hamsteri, ponei sau maidanez - haustier, pe limba lor -, fiecare austriac are un animal de casă. Nu au rase de renume, un pitbull arătos, un rottweiler cumsecade sau baremi un doberman de nădejde, aṣa ceva încă nu s-a auzit pe aici. Austriacul de rând merge la adăposturile de câini, salvează o corcitură fără pedigree, investeṣte bani să îl deparaziteze, să-l sterilizeze ṣi îl adoptă cu dragoste, după care îl învaṭă să meargă cuminte în lesă, îi adună răhăṭelu’ în punguṭă (când toată lumea bună ṣtie că cel mai potrivit loc pentru asta e fix sub geamul celui de la parter) ṣi plâng de se prăpădesc dacă se întâmplă vreo nenorocire odorului.

Oricum, deja știu ce am de făcut, în cazul în care totuși vom ceda cererii copiilor noștri și vom introduce al cincilea membru în familie. Încă trebuie sa decidem între pisică și câine, dar oricum va fi, eu voi pierde, voi fi nominalizat în unanimitate să-l plimb sau să curăț cutia, după caz.

Austria oferă ṣanse tuturor tinerilor, cu sau fără studii superioare

Dacă în România, o diplomă de facultate (fie ea și obținută pe nașpa) este esențială pentru accesarea unui job mai bine plătit, Austria e guvernată de un sistem echitabil, care oferă ṣanse tuturor tinerilor, cu sau fără studii superioare. Majoritatea nu sunt în stare să urmeze ṣi ei, ca tot voinicu’, o facultate - două (chiar sub 20 la sută dintre tineri, conform cifrelor oficiale), să facă un master, ceva. Așadar, ce le rămâne? Se duc la profesionale. E plin de tineri de 18-19 ani care lucrează zi-lumină, sunt zugravi, sudori, fermieri, tâmplari. Se mulṭumesc cu un salariu decent, fără să aspire la un maiestuos BMW. Mai mult, au o perspectivă clară, să muncească cinstit toată viaṭa ṣi să ducă un trai sustenabil. Abordarea asta mă face să fiu mai relaxat față de viitorul copiilor mei care nu vor mai simți presiunea de a avea o diplomă pentru a fi văzuți pe piața muncii.

E adevărat, un tânăr care intră proaspăt în piața muncii după o profesională poate să capete un salariu de 1 200 sau 1 300 de euro pe lună, bani pe care în România nu i-ar lua niciun strungar, oricât de calificat ar fi. Dar e tot atât de adevărat că, raportat la costuri, nu e un salariu din care să poți trăi pe picior mare. Însă, orice austriac care se respectă se mulțumește cu strictul necesar și, dacă privești în perspectivă, o familie tânără se descurcă binișor din două salarii, își permite două vacanțe pe an, o mașină decentă și chiar o rată la casă, toate astea fără să-și rupă prea multe de la gură.

Austria

Ziua în care se reciclează numai cartonul. Fotografie din arhiva autorului

Nu poți fenta colectarea selectivă a gunoiului

Dacă mi-e dor de ceva (în afară de gustul mâncării de acasă) e modul absolut tranșant în care tratăm gunoiul. Orice nu ai nevoie, arunci la benă. Cel puțin până la anul în ianuarie, când colectarea selectivă va deveni obligatorie și în România. Până atunci, nu trebuie să-ṭi bați capul să împarți pe categorii. Chiar dacă ai vrea sa încerci ceva mai de bun-simț, observi că muncitorul le aruncă oricum pe toate în aceeași mașină. Până la urmă, are și el dreptate, dacă e gunoi, și oricum se aruncă, ce să te mai chinui?

În Austria, au o idee fixă despre mediu, despre curăṭenie ṣi despre separarea deṣeurilor. Fiecare gospodar izolează conṣtiincios sticla de doză și plasticul de hârtie. Apoi vine kompostu (alea sunt resturile de mâncare) ṣi abia apoi vine gunoiul menajer. Și nu, lumea nu face asta de teama amenzilor (dacă locuiești într-un bloc, oricum e dificil să se dovedească cine a reciclat și cine nu).

Publicitate

În fine, cert e că a trebuit să învăṭ o nouă ṣi nepătrunsă ṣtiinṭă. Am încercat eu să strecor o românească, dar e destul de dificil să fentezi sistemul, primăriile îṭi livrează gratuit saci pentru plastic ṣi pitulesc la tot pasul containere pentru reciclare, să nu cumva să ai vreo scuză. În plus, a început și fii-miu să fraternizeze cu ei, pentru că austriecii sunt vicleni ṣi îi învaṭă din ṣcoală mărunțișurile astea, aṣa că a trebuit să cedez ṣi să încep reciclatul.

Strâns legat de reciclare, austriecii sunt obsedaṭi de curăṭenie. Au bani prevăzuți în bugetele locale, divizii speciale de oameni care mătură străzile ṣi udă flori, curăṭă pomi ṣi stropesc alei, tractoare bine semnalizate care se plimba alene de-a lungul ṣoselelor, ca să cureṭe bălăriile. Austriacul are idei preconcepute, el se trezește devreme în weekend ca să tundă iarba din faṭa casei, să dea cu mătura ṣi să-ṣi spele bine maṣina.

De când sunt aici, încă nu am găsit o spălătorie auto adevărată, cu un pui de ṣmecher înarmat cu stropitoare și burete. Nu, aici trebuie să merg ca milogu’ la Selb Waschen, să apuc furtunu’ de coarne ṣi să-mi spăl singur maṣina, indiferent dacă am Logan sau Porschan.

Austria nu e o ṭară a contrastelor ṣi a aparenṭelor. Dimpotrivă, ți se livrează ceea ce se promite. E o cultură fundamental diferită față de a noastră, cu alte valori ṣi cu o bază solidă. Totuṣi, sistemul lor m-a cucerit, nu-mi mai doresc să fiu neamṭ, m-aṣ mulṭumi să fiu austriac. Dar mai am puṭin de lucrat la asta.

Editor: Ioana Pîrvu