opinie

Cele mai nasoale turbulențe de care am avut parte ca însoțitoare de bord din România

În timp, organismul meu a căpătat rezistență la bâțâială și rar mi s-a întâmplat să-mi mai fie rău. În schimb, pasagerii au avut experiențe mai puțin plăcute.
27 Iulie 2020, 8:56am
turbulente avioane, ce sunt turbulentele, avion, insotitoare de bord
Fotografie de Andrei Michailov / Mediafax Foto. Colaj VICE

„De ce face așa?", „O să murim!", „Cred că am un atac de panică", „Aveți o pastilă de rău?", „Cât mai durează?", „Maaamiii", sunt cu siguranță reacții pe care le-ai avut sau pe care le-ai observat la alții, în timpul turbulențelor din timpul zborului. Sau poate ai aflat secretul pasagerului relaxat și plin de stăpânire de sine, pe care-l ia somnu' când se zdruncină țeava.

De la țipete necontrolate, încheieturi albe încleștate pe mânerul scaunului, vomitat sincron, fețe transfigurate, transpirații reci, până la pus căștile în urechi și adormit blană, ca însoțitoare de zbor am cam văzut toată gama de manifestări ale pasagerilor în timpul unei turbulențe. Dar trebuie să știi că e mult mai probabil să mori de infarct de la sperietură, decât de la prăbușirea avionului din cauza asta.

Dintre toate fenomenele care pot afecta zborul sau aeronava, turbulențele sunt cele mai inofensive. Minimal explicat, ele apar, de obicei, în urma diferențelor de temperatură, când un front de aer cald întâlnește unul rece, a unor curenți puternici care apar pe rută sau a siajului (curenți turbionari generați de o altă aeronavă în zbor). Majoritatea comparațiilor sunt făcute cu un râu, cum curge el nu știu cum. Eu sunt de la aviație, nu înțeleg paralelismul ăsta. Mai degrabă, aș face analogia cu denivelările de pe porțiunea de autostradă Năvodari-Mamaia. Te bălăngăni puțin, da' n-o să se rupă mașina. Așa că, cele mai nașpa chestii care se pot întâmpla sunt să te dai cu capul de panouri, dacă ești în picioare, sau să pice cafeaua pe tine. Ce te sfătuiesc e să stai cuminte la locul tău și să-ți legi centura.

Dacă te știi cu rău de mișcare fără senzație de panică, așa cum pățesc eu, poți să iei ceva preventiv, da' bagă de seamă că-și face efectul cam în juma de oră, cel puțin. Mi-am petrecut și eu o parte din zboruri prin toalete, că am stomăcelul sensibil. Zgâlțâitul pe verticală mă adoarme, ăla pe orizontală îmi creează neplăcere gastrică, da' nu e pe alese.

Dacă știi că suferi de anxietate și te ia cu aoleu, este momentul perfect să-ți exersezi abilitățile sociale. Vorbește cu lumea. Pune-te pe un scaun aproape de însoțitorii de bord și spune-le ce-i cu tine, fără jenă. Știu cum e să ai atacuri de panică, nu e nimic de râs, suntem acolo. Poți să și plângi, n-o să te trimitem la colțul rușinii cu fața spre budă și tichia de loser pe cap. Aia e procedura specială pentru alte ocazii. Nu citi, nu te uita pe geam și nu bea alcool, că e mai rău. Ascultă muzică, schimbă impresii, fă o incantație, distrage-ți atenția. Nu glumesc cu vorbitul, când ai atac de panică tendința e să hiperventilezi și cea mai bună soluție e să citești cu voce tare, ca să-ți reglezi ritmul respirației. Cum în turbulență nu e indicat, pentru că-ți fug rândurile din fața ochilor, vorbitul la liber e o soluție excelentă.

A, și te rog frumos, dacă ți-a intrat în vocabular expresia „gol de aer", scoate-o de acolo. Nu înseamnă nimic, n-are legătură cu aviația și e la fel de exactă precum „stea căzătoare".

Acum, că am lămurit astea, o să-ți zic cele mai caterincă experiențe pe care le-am avut legate de turbulențe.

Bam!

Prima turbulență nasoală tare am experimentat-o secolul trecut, când eram pe la începuturile glorioasei cariere. Ne întorceam dintr-un zbor relativ lung, nu aveam pasageri, voiam să ajungem mai repede acasă. Pe vremea aia operam din Băneasa, unde trebuia să și aterizăm. Știu că era într-o după-amiază de vară, mare furtună mare pe Băneasa, ne-am apropiat, n-aveam cum să aterizăm acolo. Hai la Otopeni, care încă era deschis. Până ne-am învârtit noi să mergem acolo, hop și cumulonimbusu'. Ne cam clătinam noi din toate alea, da' comandantu' zice:

  • Băi, io-ncerc, că ne lasă turnul deocamdată, da' tre-să ne grăbim, că se-nchide și-ăsta.

Gata, cheptăn, bagă nebunie. Și l-a luat, l-a frământat, l-a gâdilat, când să coboare mai mult a fost așa, ca o scenă din Matrix. Coffee makere, veselă, noi, tot ce nu era proțăpit în podea, a levitat vreo două secunde, după care am făcut toți bam! Mai puțin stomacul meu, care a avut lag și mi-a rămas în gât. Tare răuț mi-a fost.

  • Fetițe și băieți, mergem pe Constanța, n-avem csf, a zis căpitanul.

Constanța a fost.

Haț!

A doua oară se făcea că zburam cu un avion mai micuț și îi aveam pasageri pe un mare boss ucrainean din fotbalul internațional și pe asistentul lui personal. Și-mi cere omu' meu un păhărel cu apă. Pentru că lucram unde lucram și aveam numai pasageri d-ăștia, serviciile erau mai de soi. Cu tăvița de argint care cântărea mai mult decât ce puneai pe ea, șervet special, pahar cu picior, tot dichisu', nu așa na, bre, paharul de plastic, sănătate. Și cum mă duceam io cu tot deranjul ăsta la pasager, face aviația cu mine haț! Da' de așa o manieră, că am săltat cu totu' și m-am trezit pe burtă. Ăștia doi s-au ridicat simultan, vizibil speriați, să mă ridice de jos: „Ești ok? Ai pățit ceva?”

N-aveam nimic, decât cămașa și orgoliul puțin șifonate, da' știu că primul meu gând a fost:

  • Bine, naibii, că n-a fost mâncarea.

Vai!

Cea mai nașpa experiență din toate zilele mele de zbor a fost tot așa, demult, pe vremea când se ținea salonul auto la Romaero. Hai și noi, am zis, împreună cu câteva colege. În aceeași zi, doi dintre piloții noștri aveau zboruri de verificare cu un instructor al autorității și au zis: „Fetelor, veniți să vă dați și cu avionul, dacă tot sunteți în zonă". Nu era necesar să mergem toate câte eram, da' unele dintre noi nu ne mai văzusem de mult, era și păcat. Ne-am dus, ne-am holbat pe la toate mașinile, ne-am luat burgeri de la gheretă, eram bine.

Ce am aflat ulterior era că piloții aveau de făcut patru sau cinci touch and go-uri (o manevră prin care avionul aterizează, dar nu se oprește complet și decolează mai departe), pe diferite aeroporturi, iar pe lângă asta, nici vremea nu era strălucită prin țară.

Vai de mine, cum a fost! Două sau trei ore cât a durat turneul, ne-au amestecat ca pe bilele de la extragerea loto cu manevrele pe care le aveau ei de făcut, coborâri bruște, viraje, turații de motoare, urcat imediat, plus turbulențele de rigoare. Ce să stai de vorbă, să povestești? Eram toate albe la față, fiecare cu câte un sac, s-au dus burgerii ăia pe unde au intrat. Nu știu cum au rezistat ei în cockpit, dar noi eram praf când am ajuns înapoi pe Băneasa. Eram foc de supărate:

  • Nu mai zburăm cu compania asta, vrem banii înapoi.

Bouncerul care credea că moare de inimă

În timp, organismul meu a căpătat rezistență la bâțâială și rar mi s-a întâmplat să-mi mai fie rău. În schimb, pasagerii au avut experiențe mai puțin plăcute. Îmi aduc aminte de un tip care bifase tot de pe lista bouncer starter pack. Ras pe cap, tatuaje, mușchi, lanț, tricou negru mulat, 1,90 metri înălțime, privire amenințătoare, abia încăpea în scaun.

Pe la jumatea zborului, a-nceput distracția. Sus-jos, stânga-dreapta, nu rău, da' suficient cât să băgăm un dnb cu căruțul pe culoar. Așa că, am decis să întrerupem serviciul și să ne retragem către spate. În drum, l-am văzut pe domnul antemenționat și n-am avut cum să nu dau un LOL interior combinat cu milă. Am zis că nu facem asta, da' în cazul ăla n-am putut să mă abțin. Singura indicație că e viu era transpirația care-i curgea șiroaie pe față. În rest, era sugrumat peste burtă cu centura și se ținea de spătarul din față cu o privire fixă și îngrozită. Asta în timp ce prietenii lui făceau mișto grav de el.

Când ne-a văzut că trecem, nu a întors capul, doar m-a rugat:

  • Doamnă, dați-mi ceva, că eu mor.

Dacă aș fi fost Dorian Popa, i-aș fi zis:

  • Respiră, cheluțu!

Da' cum nu sunt și nici nu eram, m-am apucat să-l liniștesc, să-i zic că nu pățește nimic. Degeaba. Nu-l mai interesa nici că-l vede lumea, nici că râd prietenii lui de el, era atât de panicat, încât atunci când s-a uitat la mine cu o privire de copil care văzuse bau-baul, aproape plângea:

  • Doamnă, nu-nțelegeți, eu o să mor de inimă.

Așa că, iar am făcut ceva ce nu fac de obicei, i-am dat o miniatură de vodcă.

  • Numa una, să știți. Alta nu mai primiți.
  • Una, jur pe mama că nu vă mai cer nimic tot zborul.

Categoric a avut mai mult efect psihologic, că la cât de mare era, nu avea ce alt efect să aibă. Cert e că s-a mai relaxat și s-a și ținut de promisiune, iar la debarcare a venit în față, și-a făcut cruce și a zis:

  • Să vă dea Dumnezeu sănătate, da' eu la-ntors vin cu mașina.

Pasagerul pe care l-a prins turbulența flămând

Pe un alt zbor ne-a anunțat comandantul că o să fie turbulențe tot timpul. După decolare, atmosfera era în ultimul hal, fulgerele se vedeau pe geam, aripile fâlfâiau de zor, așa că am informat pasagerii, nu că nu și-ar fi dat singuri seama, și am stat și noi potoliți vreo oră. Când am văzut că se mai domolește, zic hai să mergem rapid să le dăm ceva oamenilor, că stau nebăuți și nemâncați. N-am apucat să trecem de jumătatea cabinei, că iar a început, gata, ne-am oprit. În urma noastră, dezamăgire totală.

Cum ne înghesuiam noi toate alea pe unde apucam și încercam să ne ținem și pe picioare, cine apare săltând ca pe trambulină? Un pasager, cine te așteptai să fie?

  • Vreau și io un sandviș!

Pleacă, dom-le, cu sandvișu' tău, mergi de stai jos, ai înnebunit? Ăsta, nimic. Se prinsese de ce apucase, „nu, că vreau un sandviș, vreau un sandviș”. Când am văzut că n-o scoatem la capăt, dă-i un sandviș numai să stea odată jos. Că vreau și-o Cola. Băi, omule, ți se face rău. Nu mi se face, mor de foame, n-am mâncat de zece ore, mai dați-mi ceva. I-am îndesat într-un sac de gunoi ce-am prins la mână, ca să nu-i cadă pe jos, ia-le și du-te. Sper că ai sesizat tranziția spectaculoasă de la tăvița de argint la sacul de gunoi.

  • Să vă plătesc.
  • IA-LE, du-te și leagă-ți centura, n-auzi? Te trecem pe caiet.

Îl vedeam de pe strapontină cum abia nimerește gura, da' era foarte mulțumit.

Pasagera care a vomat pe restul lumii

Cea mai urâtă turbulență am prins-o pe un Tel Aviv, la întoarcere. Tocmai terminase toată lumea de mâncat, de băut, numa bine, s-a pus și de-un dans, un balans, fix când să strângem gunoiul. Lasă gunoiu', să ședem. Și-am șezut. Timp în care toată lumea vomita. Zici că era întrunirea femeilor gravide cu grețuri de dimineață, chiar era dimineață.

Când s-a terminat cu turbulența, ei nu se opriseră din vomitat, ditamai coada la baie. Cabina era o cocină, plină de vomă și gunoaie și cum stăteam să-mpărțim șervețele și extra pungi, se ridică o tanti două rânduri mai în spate și-o dă cu jet pe pasageri, pe scaune și desigur, pe mine. Nu poți să-ți imaginezi ce era în sufletul meu și pe la gura mea, noroc c-am ținut dinții strânși, să nu iasă bucățile mari. De-njurături, că ți-am zis mai devreme că mi s-a călit organismul. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, a-nceput din nou turbulența, pasagerii prin toalete, iar ăia pe care vomitase tanti erau în picioare, că nu aveau unde să mai stea. Există echipe de curățenie pentru faze d-astea, dar tot miroase și arată mirobolant, așa că-ți vine să-ți iei poșeta și să zici:

  • V-am pupat, prieteni, eu am plecat, vă urez ok.

Da' unde să te duci? Urât, urât de tot a fost, nici nu știu de ce mi-am adus aminte de așa ceva. A, da, ca să te oripilez pe tine. Dar și ca să vezi partea bună a lucrurilor, aia fiind că nu e nicio parte bună când ți-e rău și vomiți, însă șansele să mori de la turbulență sunt minime.

Editor: Ioana Moldoveanu