opinie

Cinci asemănări dintre armata obligatorie și izolarea de azi, din România

Pe vremea aia, cel mai mare duşman al ostaşului român era plictiseala.
13 Mai 2020, 9:46am
armata, armata obligatorie romania, izolare
Dormitor militar. Fotografie din arhiva personală a lui Ștefan Andrei Pistol

Pe 14 mai, când restricţiile nu vor mai fi prelungite, se vor împlini două luni rotunde în care eu, unul, am trăit fix ca în vremurile când executam stagiu militar obligatoriu. Dacă faci parte din categoria milenialilor, zoomerilor sau, în general, a tot ce intră sub umbrela expresiei „tinerii din ziua de azi”, am o veste bună: poţi spune cu mândrie că ai făcut şi tu, în felul tău, armata. Bărbații patriei din bula tradițională nu mai au niciun motiv să râdă de tine.

Aşa cum am arătat aici, nu e nevoie să stai îngrămădit într-un fost grajd transformat de minţile luminate ale armatei în dormitor de o sută de persoane, ca să înveţi ce e aia disciplină. Nicidecum. E suficientă, iată, o pandemie, pentru a învăţa disciplina la foc automat şi a te delecta cu aceleaşi plăceri pe care cei ca mine le-au trăit, pe propria piele, în lunile lor de armată obligatorie.

1. Fix aşa e şi viaţa în armată: ca într-o carantină

Fotografie din arhiva personală a lui Ștefan Andrei Pistol

Pe vremea armatei obligatorii, ca-n cazul celei făcute de mine în anii '90, cel mai mare duşman al ostaşului român era plictiseala. Pur şi simplu, aşa era datul în viaţa cazonă: să te plictiseşti îngrozitor de mult şi de repede. D-aia se şi spune că militarii au mereu nevoie de ordine de la superiori, ca să-i ţină ocupaţi. Când nu funcţionează pe bază de comenzi, soldaţii se metamorfozează în nişte funcţionari extrem de leneşi.

Statul pe spate, cu mâinile sub cap şi burta spre tavan reprezintă imaginea mai puţin cunoscută a oricărui militar care se respectă pe lumea asta, fie el infanterist coreean, artilerist rus, special american, aviator bulgar ori simplu jandarm român. Este genul de postură pe care nu o vezi reprodusă în niciun tablou măreţ cu fapte de arme, în care sunt ilustrați mai degrabă militari mustăcioşi care atacă vitejeşte redute inamice, cu gurile larg deschise către moarte.

În cele șase luni de stagiu militar obligatoriu pe care l-am suportat în 1998, la Şcoala de Transmisiuni din Sibiu, aşa am stat şi eu, în cea mai mare parte a timpului. A fost o tortură. A fost fix ca în perioada de carantină de acum, dar fără net şi fără Netflix. Cum spuneam, a fost un chin.

2. Manualele de instrucție militară erau comediile de pe Netflix

Uneori, de prea multă plictiseală, coboram din dormitor în sala de clasă, unde militarii „executau programul de studiu individual” (în armată, absolut totul, inclusiv timpul liber, „se execută”) şi devoram manualele de instrucţie şi de regulamente militare.

Astea erau Google-ul, Youtube-ul şi Netflix meu.

Manualele alea erau atât de stupide, scenariile atât de prosteşti, încât stăteam cu orele în sala aia de clasă şi hohoteam de unul singur, ca o creatură ieşită din minţi care se pleznea cu palmele peste coapse, de la atâta râs.

Exemplu: Ce trebuie să facă militarii aflaţi într-un camion împotriva ţintelor aeriene inamice care zboară la joasă înălţime.

Aşa am rămas, pe vecie, cu expresii delicioase precum: „binoclul militar se compune din două componente: cutia binoclului şi binoclul propriu-zis” sau „mortierul e alcătuit din mortierul propriu-zis şi trepiedul cu două picioare”.

Nu mai pomenesc despre tactica plutonului în ofensivă sau despre ce trebuie să facă ostaşul când vede o ciupercă atomică: se întinde cu faţa în jos, în spatele unei ridicături de pământ (chiar bordură, dacă eşti în oraş) cu picioarele în direcţia exploziei.

Până să citesc astfel de cărţi, eram prost: habar nu aveam, de pildă, ce înseamnă „genulieră” (diferenţa de nivel dintre trăgător şi ţintă sau înălţimea ţintei). Acum ştiu.

Imagine din „Elemente de instrucţia tragerii cu armamentul de infanterie", Editura Militară 1989

Tot din aceste manuale am aflat că, în armată, comenzile sunt de două feluri: comenzi pregătitoare şi comenzi săvârşitoare. Astfel, expresia „la umăăăr, arm!” se compune dintr-o comandă pregătitoare („la umăăăr...”) şi o comandă săvârşitoare („arm!).

De asemenea, în cadrul ordinului „la dreaaap-taa!”, comanda pregătitoare e „la dreaaap”, iar comanda SĂVÂRŞITOARE este „taa!”.

Ţin minte că una din primele ore de instrucţie pe platoul unităţii a constat în „a ne da singuri comenzi”. Imaginează-ţi o sută de oameni, păstrând o distanţă de 1-2 metri între ei, care stau pe un platou şi îşi dau singuri comenzi, cu voce tare. Pe care le şi execută întocmai.

Timp de o oră, ridicam privirea în zare şi urlam „la dreaap-ta” şi executam o frumoasă întoarcere de 90 de grade, la dreapta. Urmau apoi „la stââânnn-ga!” (întoarcere la stânga) şi „la stângaaaa-mprejur!” (întoarcere la 180 de grade, cu pivotare pe piciorul stâng).

Era şi asta o metodă de a trece timpul.

3. Ordonanţele militare înseamnă viaţă cu program dictat ca-n armată

Pentru mine, cele mai chinuitoare au fost primele cinci săptămâni, de la intrarea pe porţile cazărmii şi până la depunerea jurământului militar. Eram într-un soi de „limbo” juridic: nu eram nici civili, nici militari, iar marea spaimă a superiorilor era ilustrată prin dilema: ce se întâmplă dacă ieşim din unitate şi ne loveşte o maşină pe trecerea de pietoni? Cine răspunde? Tehnic, nu eram militari (nu depusesem jurământul faţă de ţară), dar nici civili (altfel, ce căutam în cazarmă?).

Practic, eram ai nimănui.

Prin urmare, în cele cinci săptămâni am stat ca într-o carantină, izolaţi între pereţii unităţii. Soluţia a fost una de tip ordonanţă militară: s-a dat ordin ca nimeni să nu părăsească incinta, izolare totală, ciocul mic şi joc de glezne.

Cel puţin, curtea interioară era mare, nu ne plângeam. Dar nu aveai acces la ea, dacă nu era în program. Şi asta pentru că, în armată, totul se desfăşura în baza unui program. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Regulamentele interne prevedeau ca dimineaţa, după „deşteptare”, militarii să formeze un şir indian, de la dormitor până la „spălător” (lexicul armatei tradiţionale a fost mereu cu un pas în spatele limbii române), cu prosopul de baie în mâna stângă şi periuţa de dinţi în mâna dreaptă. Sau invers, nu mai ţine minte.

Cert este că arătam ca nişte chelneri în chiloţi.

Imaginea căpăta un aer grotesc în ziua de miercuri, când toată compania (o sută de suflete) se încolona în clădirea duşurilor. Aia era ziua în care aveam apă caldă.

„Activităţile fizice în aer liber” însemnau „înviorarea” de dimineaţă şi orele de instrucţie care se desfăşurau pe platoul unităţii. Deplasările în „aplicaţii” ori în poligoanele din afara unităţii erau o desfătare, întrucât reprezentau un bun prilej de a mai ieşi dintre pereţii garnizoanei.

Stingerea era la ora zece seara. La fel ca în puşcării şi în ordonanţa militară numărul 2.

4. Permisia era un fel de „declaraţie pe proprie răspundere” avant-la-lettre

După depunerea jurământului, am devenit militar cu acte în regulă. Cu alte cuvinte, dacă ne călca vreo maşină pe trecerea de pietoni din faţa unităţii, era problema Armatei, avea cine să ne poarte de grijă.

Din acest moment, puteam părăsi pereţii garnizoanei, în permisie. Dar asta se făcea pe bază de foaie de permisie, semnată şi ştampilată şi cu interval clar orar în care îţi puteai face de cap. Tu de unde crezi că s-au inspirat cei care au născocit paragrafele din declaraţiile pe proprie răspundere?

Dar eu, viclean copil de casă, după ce am citit din cotor în cotor regulamentele, am descoperit o hibă în Sistem: mersul la biserică reprezenta un motiv pentru care superiorii nu îţi puteau refuza permisia în oraş, după terminarea orelor de instrucţie.

Pe atunci, ca şi acum, Biserica făcea tot posibilul să se strecoare printre interdicţii şi restricţii.

Schema funcţiona de minune în zilele de weekend, când nu erau cursuri. La opt dimineața, ne înfiinţam la poarta unităţii şi declaram ceva de genul „trebuie să ni se respecte dreptul la credinţă, noi vrem să fim la slujbă, să ne rugăm”. Şi ieşeam. Fentam sistemul.

E adevărat, pentru a nu-l supăra pe Cel de Sus, primul lucru pe care îl făceam era să trecem şi pe la biserică. Ascultam slujba vreo 10-15 minute, apoi o tăiam, cu sufletul curat, spre cârciumi. Mai ales că armata am făcut-o la Sibiu, acolo au catedrale frumoase, chiar în centrul oraşului, nu ai cum să le ratezi.

5. Când militarii îţi dictează viaţa, totul se reduce la oameni aranjaţi frumos în careuri

În rest, la capitolul părţi bune, armata m-a învăţat încă de atunci cam acelaşi lucru pe care te-a învăţat, cel mai probabil, şi pe tine această perioadă petrecută între patru pereţi: trebuie să ai o rutină, să-ți faci un program şi să te ţii de el, ca să nu o iei razna.

Să ai mereu, zi de zi, controlul asupra unui astfel de program, mai ales când stai semiînchis într-o garsonieră sau într-un apartament de două camere, „la cinci minute de metrou”, presupune un efort psihologic formidabil. Chestia asta nu o spun eu, ci nişte astronauţi care chiar ştiu despre ce vorbesc.

În plus, în aceste două luni, viaţa tuturor ne-a fost organizată de către nişte minţi militarizate. „Ei” ne-au făcut rutina, „ei” au stabilit limitele terenului de joc. C-aşa-i în armată.

Pune nişte uniforme să dicteze şi ele vor sfârşi, invariabil, prin a pune numere în dreptul oamenilor: bătrânii, în intervalele 7-11 şi 19-21, interzis înmormântări cu mai mult de opt persoane, pentru deplasarea în vederea achiziţiei de bunuri pentru gospodărie, bifaţi căsuţa 2.

În rest, AMR-ul e aproape, secundele până la liberare se scurg tot mai greu, iar generaţia noastră aşteaptă cu stocisim, în aceste ultime zile, deznodământul poveştii pe care, în sfârşit, o vom putea spune şi noi nepoţilor noştri. Aceasta a fost stagiul tău de armată obligatorie, acesta a fost războiul nostru.

Editor: Ioana Moldoveanu

Publicitate