Din București

Amintiri despre primii dealeri de heroină arabi, din anii 90, care vindeau pe cheiul Dâmboviței

Ali era un afgan care vindea și consuma încă din anii 80.
10 Iulie 2020, 8:47am
arabi, heroina in anii 90, dambovita, heroina in Bucuresti
Persoanele din fotografie nu au legătură cu textul. Fotografie PARTE DINTR-O ISTORIE FOTO SUBIECTIVĂ DESPRE PRIMA GENERAȚIE DE CONSUMATORI DE DROGURI DIN ROMÂNIA, DE MIHNEA MIHALACHE FIASTRU

Aici găsești proză documentară despre subiectele underground ale Capitalei.

Mihnea scrie în VICE nonficțiune despre Capitală. Are în lucru un proiect foto împreună cu prietenii din prima generație de consumatori de droguri din România, de după 1990. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

Prima generație de consumatori de droguri din România s-a format imediat după Revoluție. Se consideră veterani cei care s-au apucat până prin 2002 – 2003, care au prins transformările cele mai mari de pe piață. Se zice că s-ar fi consumat și pe vremea lui Ceaușescu, însă nu am cunoscut pe nimeni, decât din povești am auzit despre unu’ Ali, un afgan care vindea și trăgea din anii `80 sau chiar mai de dinainte. Cică mai trăiește și acum, zic unii care s-ar mai fi întâlnit cu el, că e bine și că a crescut în afaceri legale. Eu nu știu cine-i ăsta, nici nu trăgeam pe vremea aia, când era el cunoscut, adică pe la jumătatea anilor `90, m-am apucat abia la începutul lui 2000.

În prima generație de consumatori de heroină, la interior, cum se spune, au fost două momente importante despre care se tot povestește și care au împărțit generația în trei micro-generații: cei care au prins arabii, ăia de dinainte de prima criză, din care fac și eu și cei care s-au apucat după prima criză, adică după toamna lui 2001. Normal, sunt și unii care au prins toate perioadele și care trag și azi, de aproape 30 de ani.

Consumatorilor le place să vorbească despre droguri, mai ales că acum, după atât de mult timp, avem povești, e o istorie și discuțiile se leagă bine. Discuții din care cineva din afară sau care nu a trăit dependența nu ar înțelege mare lucru, nici măcar nu ar ști ce e de documentat din ce se vorbește. Poveștile sunt la modul „dar îl știi pe ăla?”, „mai știi cum era la ăla?”, cum ar veni, dacă mai ții minte ce marfă vindea cutare sau cutare sau alte chestii particulare care țin de consum, cum se simțea o marfă sau alta și tot așa:

- Bă, vreau și eu pe cineva cu care să pot să discut, să vorbim despre droguri!, spune într-o zi Andrei, care a stat în Victoriei și care avea bani pe vremuri.

Mă rog, familia lui avea. S-a apucat de marfă în `96. Mereu își caută câte o întâlnire, o prietenă, o iubită, pe cineva. Acum stă la noi în cartier, în Tineretului. El i-a prins pe arabi, lua de la ei atunci când s-a apucat de marfă.

Andrei e dintre cei care spun că marfa s-a stricat pentru prima dată, că a început să fie de calitate mai slabă, când au început s-o vândă românii, adică după ce arabii au fost înlocuiți de mafioți și mafioței mai mari sau mai mici, locali. Îmi pare rău că nu am tras în perioada aia, bine, eram și mai mic, Andrei e născut în ‘79, parcă. Mi-ar fi plăcut să pot să compar ce vindeau arabii cu ce a fost după aceea. În orice caz, nu cred că e nostalgie inventată, cel mai probabil marfa pe care o vindeau arabii era mult mai pură, fiind mai aproape de sursă.

Arabii erau iranieni, afgani, irakieni, sirieni, oameni care aveau contactele directe de trafic și care au adus marfă multă în România în anii `90. Kilograme de marfă. În plus, ei aveau interesul să construiască o piață în România, totul era foarte la început. Asta povestește Sebo, care e mai mare și decât Andrei, e născut în 1975 sau 1976. E din Berceni, dintr-un bloc cu patru etaje, prin spate pe la intersecția Turnu Măgurele cu Alexandru Obregia. Stă acolo de când s-a construit cartierul, în `73. El s-a apucat două decenii mai tâziu, cu unii mai mari, care trăgeau deja de trei ani și care acum au 50, câți mai sunt încă în viață:

- Dintre ăștia care s-au apucat primii, să știi că majoritatea s-au lăsat repede!, povestește Sebo.

Înțeleg ce zice, adică pentru ăia din 1990 a fost mirajul mare, nu atât că erau hotărâți să se facă praf. Bine, miraj a fost pentru toți când ne-am apucat, dar cu atât mai mult în 1990, când contextul și foamea după un anumit model capitalist erau în perioada de vârf.

Toată scena asta cu arabii s-a întâmplat pe cheiul Dâmboviței, între stația de metrou de la Grozăvești, pe partea cu Semănătoarea, vizavi de căminele P și discotecile R („Maxx” și „Dumars”, mai târziu), pe malul celălalt. Până prin 1998 – 1999, de acolo se lua marfă. Nu era în cartiere sau prin alte părți, așa cum s-a răspândit după ce au intrat ăștia locali în trafic. Pe acolo se învârteau tot felul de arabi care ba îți vindeau, ba nu îți vindeau, arabii aveau alt stil de dealerit față de români:

- Băi, nene, mergeai și venea câte unul către tine și-ți șoptea: „Marfă, marfă, vrei marfă?”. Și, dacă tu îi ziceai da, odată îl vedeai că lua distanță și-ți spunea: „Pleacă la pula mea!”, adică „du-te-n pula mea!”, așa ziceau ei, spune Andrei.

Cine știe ce paranoia și ce filme aveau arabii, după care, dintr-o dată, deveneau băieți buni și-ți dădeau și gratis, dacă aveau chef. Cert e că ei aveau marfă multă, mulți dintre ei erau și traficanți, și vânzători, și consumatori. M-am uitat pe un dosar de arestări pe trafic de droguri din 1995 și era plin de arabi și de cantități de zece, 20 de kilograme, cărămizi d’alea mari de marfă, nu ca mai târziu, la români, când îi lua garda cu 10 – 15 grame.

- Dealerii construiseră un fel de chioșcuri ca paravan, pe chei, ca să arate că aveau afaceri, însă înăuntru nu era absolut nimic, cel mult un scaun, zice Sebo.

- Păi și te lăsau să tragi acolo? l-am întrebat, pentru că eram curios dacă și arabii te lăsau să tragi așa, ca românii, la dealer în casă sau, mă rog, pe proprietatea lui, dar cică nu, nu erau de acord.

În 1993 – 1994 se vindea la plic: plicuri mari cu câte o treime de gram sau așa, la 15 mii de lei vechi plicul.

- Dar după ce te cunoșteai cu ei, începeai să negociezi. Era altfel cu arabii, îi ziceai să-ți pună marfă de zeci mii de lei, sau de 12, 13 mii, de cât aveai și îți dădeau, uneori mai mult, alteori mai puțin, nu-i interesa, că aveau de unde să pună, povestește Sebo.

- După un timp, după ce m-am împrietenit cu ei, nu le-au mai vândut ălora care mă introduseseră la început la ei și îmi dădeau doar mie. Atunci luam eu pentru toată lumea, începusem să transport cantități mai mari. Era Ali ăsta, afganu, cu care am ajuns să trag și eu și aveam seringi de insulină la mine, am vrut să-i dau și lui una ca să tragă cu ea, dar a zis că el nu trage decât cu a lui. A scos o seringă de care zicea că e prima lui seringă, cu care trăgea și în Afghanistan, la începutul anilor 80. În Afghanistan, cică era sub un dolar gramul de marfă. Acaretul lui Ali nu era nici măcar o seringă, era ceva făcut de el, o sticlă cu un ac în vârf, ac din oțel, legat strâns de sticlă cu sfoară, iar în capătul celălalt avea tot așa, legată, o pompiță cu care trăgea marfa în seringă. Numai cu aia trăgea, își amintește Sebo.

În perioada aia nu era așa cum s-a întâmplat în 2000 și după, când au început să vândă românii la ei acasă, peste care te puteai duce oricând, la orice oră și ți-ar fi dat marfă. Cică ăștia, arabii, nu stăteau acolo pe chei toată ziua, doar în zilele de weekend, când ieșeau studenții și venea lumea din oraș la cluburile din regie R1, R2, R3 și atunci doar câte două sau trei ore.

În timp, pliculețele s-au scumpit, prin 1997 era, deja, 30 de mii de lei vechi unul, iar apoi, în vreo doi ani, s-a făcut trecerea de la arabi către dealerii locali, care au început să vândă la bilă, la fel ca azi, și mai aproape de consumatori, în cartiere. După 1999 n-a mai fost nevoie să cauți tu marfa, dacă voiai să tragi. A venit marfa la tine.