Am făcut un film despre uciderea mamei mele ca să aflu cine-i criminalul

Când mama lui Madison Hamburg a fost ucisă în martie 2010, nu a fost în stare să proceseze ce s-a întâmplat. La 18 ani era dependent de opiacee, ceea ce a făcut tragedia și mai greu de gestionat.

„Nu am ales imediat să înfrunt viața fără ea”, a spus Hamburg pentru VICE. „M-am apucat de droguri ca să fug de asta.”

După moartea ei a luat pastile constant până în august 2010, când a intrat la dezintoxicare. Când a ieșit, l-a îngrozit gândul că ar putea să piardă amintirea mamei lui. A făcut tot ce a putut să țină strâns de ea; apela des numărul ei doar ca să îi audă vocea în mesajul de la căsuța vocală. 

După ce a înghețat un an studiile, s-a reînscris la Savannah College of Art and Design. Acolo s-a născut Middle Beach, serialul documentar din patru părți de pe HBO, în care Hamburg investighează crima în care și-a pierdut mama. A început ca un proiect pentru școală, unul despre care Hamburg a crezut că ar putea să-l ajute să-și „imortalizeze” mama. A zburat la Madison, Connecticut, unde a fost ucisă Barbara Hamburg, ca să intervieveze membrii familiei, să vorbească cu poliția și să adune materialul video care apare acum în Murder on Middle Beach. Pe atunci nu a reușit să le compileze într-un film.

„L-am transformat într-un trailer”, a spus Hamburg pentru VICE. „Profesorul ne-a dat un zece, cu condiția să nu renunț niciodată la proiect.”

Hamburg s-a ținut de promisiune și s-a întors în Madison în 2016 ca să continue munca la documentar. A început să afle în profunzime despre circumstanțele morții mamei. Fusese lovită brutal la cap și înjunghiată în mod repetat în fața casei, în dimineața zilei de trei martie 2010. Criminalul a târât cadavrul pe peluză și l-a acoperit cu perne de la mobila de grădină a familiei. 

Poliția nu a reușit să identifice criminalul și nu a discutat public un posibil motiv al crimei. Singurul suspect a fost Jeffrey Hamburg, tatăl lui Madison. Aparent la vremea aia îi datora fostei soții aproape cinci sute de mii de dolari pentru pensia alimentară. În dimineața crimei, ea trebuia să fie la tribunal, să negocieze datoria cu el și cu avocatul lui. Nu a fost niciodată judecat pentru moartea ei.

O mare parte din Murder on Middle Beach este o încercare de a identifica cine a ucis-o pe Barbara Hamburg, dar e cu mult diferit de un thriller standard despre crime reale. În loc să se concentreze pe detaliile grotești ale crimei, Hamburg o portretizează cu sensibilitate pe mama sa și cum l-a afectat pe el, pe sora lui, Ali și pe restul familiei moartea ei. Își intervievează bunica, mătușile, unchii, verii și pe taică-său. Doar că nu despre ce s-a întâmplat pe trei martie, ci despre cum li s-au schimbat viețile de când a murit Barbara Hamburg. Murder on Middle Beach este un studiu despre ce impact are o tragedie asupra familiei și amalgamul unic de doliu, traumă și neîncredere lăsat în urmă de o crimă nerezolvată.

VICE a vorbit cu Hamburg despre procesul lung de câțiva ani în care a luat naștere Murder on Middle Beach, și despre cum l-a afectat mental și emoțional moartea mamei. 

VICE: Pe cât de mult este Murder on Middle Beach despre încercarea de a rezolva un mister, pe atât este și despre dinamicile din familie, încredere, despre cum faci față traumei și granița dintre doliul sănătos și cel nociv. A fost greu să convingi studiourile de viziunea ta?
Madison Hamburg: A fost un proces dificil, fiindcă mi-am propus să răstorn toate convențiile și așteptările din poveștile cu crime adevărate. Nu am vrut să mă axez pe brutalitatea crimei sau a potențialilor criminali, ci mai degrabă a personajelor și poveștilor umane despre doliu și pierdere. Nu în ultimul rând, să spun o poveste despre identitate. Iar asta nu e ceva ce vor să audă mereu producătorii. Una dintre întrebările care mi-au fost puse des a fost: „O să o rezolvi? Știi cine a făcut-o? Cine crezi că a făcut-o?”. Dar faza e că nu despre asta e povestea. Într-un final am prezentat ideea Lisei Heller de la HBO, care a văzut potențialul documentarului ca o poveste diferită, o răsturnare a convențiilor. Și ne-a făcut o ofertă.

În documentar mulți dintre membrii familiei tale devin într-o oarecare măsură suspecți. Pe unii îi întrebi chiar direct dacă ți-au ucis mama. Cum a fost să-i suspectezi pe oamenii apropiați?
Personal nu i-am suspectat niciodată. Dar a fost incredibil de dificil să fac față jignirilor dintre membri familiei. Cred că e o nevoie umană să ai un răspuns la ceva atât de extraordinar cum e ce i s-a întâmplat mamei. Scopul meu a fost să pun acele întrebări dificile, ca să ne putem elibera și să depășim neîncrederea care s-a creat.

La un moment dat în documentar vorbești despre cât de multă presiune pui pe membrii familiei și cum îți faci grijii pentru trauma de care au parte din cauza asta. Spui că nu vrei să-i rănești. Cât de greu a fost să gestionezi asta?
E terifiant și tragic că am simțit că trebuia să pun presiune pe ei. Am urmărit toate cele patru episoade împreună cu familia și am discutat despre ele. Unora dintre ei le-a luat câteva zile ca să se obișnuiască cu imaginea. Niciodată nu știi cum va reacționa cineva când se vede pe cameră. Mai ales în 2019, când eram la procesul de editare, mă gândeam constant la asta: Cum va face față Ali? Dar Conway (Beach, sora Barbarei)? Să văd documentarul cu ei a fost greu. Dar în final cred că văd partea bună și sunt împăcați că și-au sacrificat intimitatea.

Spre finalul serialului este o scenă în care vorbești despre cum „ai blocat” emoțiile, într-o oarecare măsură, în timp ce lucrai la documentar. Spui pe alocuri că mama îți pare mai degrabă un „personaj într-o poveste” decât o persoană reală. Îmi imaginez că a fost cumva o necesitate să te distanțezi emoțional. În ce feluri au fost tulburătoare acele emoții?
Când faci ceva de genul ăsta, câteodată poate fi cathartic, alteori tulburător. Când s-a întâmplat crima și am ajuns acasă, nu am văzut cadavrul mamei. Nimeni nu mi-a dat detaliile crimei. Să trec prin asta și să înțeleg măcar partea logistică, după ce am depășit răspunsul emoțional inițial, m-au ajutat să găsesc un fel de finalitate pentru moartea ei. Și faptul că am scos la iveală cum era ea de fapt mi-a permis să-i jelesc moartea.

E un documentar despre familia, mama ta și despre moartea ei, dar și despre tine. Nu te-ai temut deloc că îl faci prea mult despre tine? A fost greu să-ți dai seama exact cât din tine ai vrut să arăți?
O întrebare mi-am tot pus: „Conduce viața mea documentarul și alegerile pe care le fac? Sau documentarul îmi conduce alegerile și viața? Și dacă da, în ce măsură? Este ca să adaug un strop de dramă sau fiindcă avem nevoie de un final?” Asta mi-a dat bătăi de cap. Una dintre cele mai mari frici ale mele este să mă simt ca un exploatator sau oportunist. Nu m-am simțit niciodată sută la sută așa. Dar știu că e posibil ca oamenii să zică: „Ai profitat de pe urma morții mamei ca să ai succes” sau chestii de genul. A fost important pentru mine să am colaboratori care nu erau așa de subiectivi, încât să-mi poată oferi o perspectivă realistă.

Te-ai simțit împuternicit să transformi trauma morții mamei într-o realizare, în ceva tangibil ca documentarul ăsta? Ai simțit că ți-ai regăsit forța să depășești ce s-a întâmplat într-un mod vindecător?
A fost foarte vindecător. M-am ales cu amintiri noi în zilele în care mi-a fost foarte greu: pe 3 martie, la parastas, de ziua mamei, când am fost la ferma bunicii și am văzut niște clipuri vechi cu mama când era copil. Acum, în zilele alea nu simt doar absența mamei, dar și prezența acelor amintiri. Și pot să mă uit la ele pe HBO. Bunica nu va fi pentru totdeauna aici. Faptul că pot să mă uit la acel moment important cu ea, când vorbește pe prispă despre doliu ca de un lucru personal și unic, reprezintă un moment prețios din viața mea. Iar faptul că-l pot împărtăși și revedea este foarte recompensator.

Sunt momente în documentar când oamenii apropiați te încurajează să renunți la investigație, să abandonezi filmul și să-ți vezi de viață. Ai simțit vreodată că vrei să renunți? Ce te-a determinat să nu o faci?
În primul rând, când cineva îmi spune asta, nu face decât să mă motiveze și mai mult. Dar am avut momente când mi-am făcut griji că documentarul ar putea aduce niște pagube. Am avut momente de slăbiciune când m-am temut că voi crea ceva care doar va răni oamenii. Și am recunoscut asta. A fost foarte important să-l am alături pe cel mai bun prieten și pe producător. E ca un frate pentru mine. În momentele de slăbiciune, când voiam să abandonez documentarul, el a fost cel care m-a impulsionat.

Documentarul a apărut pe 15 noiembrie. Este un sentiment cathartic pentru tine?
Simt că lansarea lui mă întregește. Cred că am jelit prematur finalul procesului de opt ani în care mi-am pus tot sufletul. Nu va fi niciodată perfect și finalizat, dar după un punct pur și simplu te oprești din a mai munci la el. Trebuie să te eliberezi și să-l lași să fie așa cum a fost destinul.

Este clar că mai ai multe de făcut ca să afli cine e criminalul mamei. Vei continua să investighezi asta?
Nu mă voi opri niciodată. A devenit pasiunea mea. Cei opt ani în care am încercat să unesc fragmente din amintirile estompate din jurul datei de 3 martie și despre cine a fost mama, și apoi că mi-au fost date, câteodată cu claritate, anumite detalii, sunt ca crack-ul. M-a acaparat total. Acum procesul reîncepe cumva. Lucrez la el nonstop. Oamenii pot trimite indicii pe barbarahamburgtips.com, pentru familie și pentru film. Împărtășim astfel amintiri despre mama și despre acea perioadă. Orice mic detaliu poate ajuta.

Deci săpăturile făcute atât de mult timp continuă.
Da. E prea devreme să spun cum se va manifesta și cum va fi produsul final. Dar nu mă voi opri.

Interviul de mai sus a fost editat și condensat pentru claritate.