Cum am reușit să evadez din Afganistan după ce talibanii au preluat puterea

În biroul nostru se simțeau frica și îngrijorarea când am aflat că talibanii au preluat controlul. În dimineața aia, în drum spre muncă am observat mulțimi de oameni care așteptau la coadă la bănci ca să-și retragă banii. Ce se întâmplă? Ce ar trebui să fac? M-am gândit în timp ce-mi creștea anxietatea.

Și colegele de apartament se simțeau amenințate, așa că m-au sunat să verifice cum sunt. Una dintre ele era lector universitar și și-a încheiat brusc ora de curs; cealaltă lucra la guvern și a fost forțată să-și părăsească biroul și să meargă acasă. Pe drum i s-au rupt pantofii și a ajuns acasă desculță.

Mie și colegilor mei ni s-a spus că cel mai sigur loc în care puteam fi în dimineața aia era la birou. Am așteptat acolo trei ore, și am plecat într-un final pe la ora două după-amiaza. Patru dintre noi am plecat cu mașina unui coleg, iar eu am stat pe locul din față, ultima oară când am putut face asta ca femeie în Kabul. 

În timp ce ne îndreptam spre casă am văzut vehicule ale armatei care mergeau către palatul prezidențial și mulțimi de oameni care fugeau spre casele lor. Președintele Ashraf Ghani plecase și mă durea sufletul să văd cum mi se schimba țara.

Am avut coșmaruri în noaptea aia. Nu am putut să dorm sau să-mi opresc lacrimile. Am plâns pentru fiecare femeie care se afla în aceeași situație ca mine. Sunt o femeie cu studii superioare și o profesionistă la muncă, iar asta înseamnă că am un stil de viață care contravine opiniilor extreme ale talibanilor. Când guvernul Afganistanului a căzut, s-a dus și speranța milioanelor de oameni pentru un viitor mai bun.

Eram foarte tânără când talibanii au ajuns la putere în anii ‘90. Locuiam în Ghazni, la aproximativ 130 de kilometri de Kabul, iar familia mea avea o băcănie. Aveam un trai liniștit, dar armata talibană l-a bătut și închis pe tata de două ori, cel mai probabil fiindcă suntem musulmani șiiți. Îmi amintesc că l-am vizitat în închisoare împreună cu unchiul meu. Cu altă ocazie au bătut-o pe mama în fața mea în timp ce ne făceam cumpărăturile, doar fiindcă a ieșit în public fără un bărbat alături.

După ce talibanii au fost alungați în 2001 am început să cred că lucrurile se vor îmbunătăți. Am plecat la facultate, am locuit singură în Kabul și mi-am întreținut familia. Când am văzut că talibanii au revenit la putere și că drepturile femeilor au fost amenințate din nou, am simțit că tot ce am reușit în ultimii 20 de ani va dispărea. M-am temut pentru independența mea și pentru siguranța familiei mele. Acasă ar trebui să fie locul unde vrei să ajungi, nu din care evadezi, dar știam că nu am de ales și trebuie să-mi părăsesc țara.

Mama și alte rude au ajuns în Kabul, în timp ce tata și fratele meu au plecat din Ghazni către oraș în ziua în care am primit scrisoarea de evacuare. Am închiriat o mașină și ne-am îndreptat către aeroport la 3:30 în după-amiaza aia. Fără internet disponibil în apropiere de aeroport și de punctele de control din oraș, nu știam cum să ajungem la destinație.

Erau mii de oameni la primul punct de control - bărbați cu familiile lor, femei cu bebeluși și băieți și fete care se împingeau ca să treacă de camioneta folosită ca poartă, în timp ce luptătorii talibani cu bice și arme îi împingeau înapoi. M-am gândit să plec acasă, dar trebuia să lupt și pentru familia mea.

Tata a preluat inițiativa. Ținându-ne de mâini, am forțat intrarea păzită de gardieni care au încercat să ne intimideze. Un membru al talibanilor cu ochi albaștri și cu un turban negru împingea mulțimea și urla: „Sunteți sclavii Statelor Unite”, înainte să îndrepte o armă către noi și să spună: „Dați-vă înapoi, altfel o să vă împușc”. Apoi a râs ca și cum totul era o glumă pentru el.

Tata, mama și sora mea au fost primii care au trecut dincolo. Eu am rămas în mulțime cu cei trei frați ai mei, inclusiv cu cel mai tânăr, care are doar zece ani. Unul dintre bărbații care păzeau poarta l-au lăsat să stea pe camionul cu care blocau drumul și a reușit într-un final să treacă de punctul de control. M-au lăsat și pe mine și pe fratele meu mai mare să trecem, dar nu înainte ca un gardian să-l lovească pe celălalt frate al meu în piept și să-l arunce în mulțime. I-a luat câteva minute să se ridice cu ajutorul oamenilor.

A fost o situație similară la al doilea punct de control unde ne-am reunit cu restul familiei. Gâfâiam după aer în timp ce continuam să ne facem drum prin marea de oameni. Era deja nouă seara când ne-am apropiat de a doua poartă, iar gardienii ne-au spus că se închisese - a trebuit să înnoptăm. Acolo am putut să observ talibanii mai de aproape.

Un taliban a obligat un tânăr vânzător să-i aducă o sticlă de apă rece în 24 de ore. Un altul, care mesteca gumă și avea salivă la gură, a făcut ca un lup doar ca să ne sperie. Am văzut un alt taliban care bătea oameni.

N-am putut să dorm atunci. Niciunul dintre noi nu a putut. Talibanii trăgeau cu gloanțe în aer și îndreptau armele către oameni. Băteau pe oricine încerca să se miște, așa că am stat la pământ în timp ce am așteptat ca soarele să răsară deasupra Kabulului.

Am trecut de al doilea punct de control după 15 ore, în jurul orei șapte, în dimineața zilei următoare.

Tata suferă de o afecțiune cardiacă și era deja epuizat când am ajuns la al treilea și ultimul punct de control taliban. „Hai să ne întoarcem”, mi-a spus el. L-am rugat să mai aștepte puțin. Am mers pe jos la acel punct de control pentru cinci ore până am ajuns la ultima poartă.

Am ajuns la aeroport după 22 de ore fără somn și în final ne-am întâlnit cu soldații britanici și spanioli care ne-au ajutat să părăsim Afganistanul. Un singur container separa soldații străini de talibani, dar diferențele dintre cele două tabere erau ca de la cer la pământ. Când am ajuns de partea cealaltă am putut să lăsăm garda jos.

Am înnoptat în tabăra militară din Aeroportul Kabul. A doua zi am luat un avion militar spaniol cu escală în Dubai, apoi un altul către destinația noastră finală, Spania.

După ce am petrecut noaptea în tabăra de refugiați, o organizație guvernamentală mi-a condus familia în noul nostru apartament, într-un loc aproape de mare. M-am gândit cum străinii ne-au tratat ca pe ființe umane, în timp ce compatrioții noștri afgani ne-au bătut și au tras în noi ca în animale.

În timp ce stau pe balconul din noua noastră casă, mă doare inima pentru fiecare afgan, în special pentru femeile care sunt condamnate la o viață sub umbra guvernului taliban. Talibanii nu cred în drepturile femeilor sau în libertatea de exprimare. Am intervievat odată un comandant taliban care a refuzat să facă o poză cu mine, o jurnalistă, fiindcă nu au voie să fie fotografiați cu femei. Am realizat atunci că credințele lor nu s-au schimbat.

Nimeni nu poate prezice ce se va întâmpla cu cei care au rămas în Afganistan, dar sper că cei din comunitatea internațională se vor implica, la fel cum au făcut-o alții pentru mine.

Numele autoarei a fost schimbat pentru siguranța și protecția ei.