Ce nu înveți la școală despre Emil Cioran, de la alcoolism la odele aduse extremei drepte

Când vine vorba despre Emil Cioran, părerile sunt împărțite. Unii, mulți, îl consideră un geniu al filosofiei moderne, alții zic că e doar un scriitor nihilist și nimic mai mult. O parte minoră a publicului a auzit de el doar pentru că era mereu răspunsul corect pe Triviador. Ca om era înclinat spre excesul de alcool, iar ca ideologie s-a aplecat considerabil spre extrema dreaptă – legionarism și chiar fan al lui Adolf Hitler. Deși ai spune că ideile extremiste n-ar putea să prindă la cineva mai educat, istoria îți arată că au fost destui intelectuali români care să îmbrățișeze antisemitismul și ultranaționalismul legionarilor. Unul dintre cei mai înflăcărați a fost chiar Emil Cioran. Apoi s-a dezis de asta, ba chiar și-a eliminat din carte părerile.

Viața lui Emil Cioran a început pe 8 aprilie 1911, în localitatea Rășinari din Sibiu. Se încheie în iunie 1995 (84 de ani) la Paris. Așa cum nașterea și moartea s-au împărțit între România și Franța, așa s-a întins și viața lui. Cei mai mulți îl știu prin titlurile cărților sale, excepționale în sine: „Pe culmile disperării” (1934, România), „Schimbarea la față a României” (1936) – și destul de controversată din cauza laudelor la adresa extremei drepte, „Lacrimi și Sfinți” (1937), „Tratat de descompunere” (1949, Franța) și „Despre neajunsul de a te fi născut” (1973, Franța). 

În vremea lui, admirația pentru extrema dreaptă era des întâlnită în rândul scriitorilor. Dar nu e o scuză și nu toți au fost fani.

Mircea Eliade și Emil Cioran erau două dintre figurile proeminente ale curentului. Totodată, alții, ca Eugen Ionescu, au zis pas. Despre afinitățile fasciste ale lui Cioran e o întreagă poveste care nu-i discutată la școală. Și începe de la alți scriitori de dinaintea lui. Chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, societatea românească nu ducea lipsă de ură și o anume frică față de evrei. În acest sens poate fi amintit Mihai Eminescu care considera că „evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că el nu muncește. [...] El e veșnic consumator, niciodată producător” după cum a scris într-un articol din ziarul Timpul.

Ura față de evrei venea și pe fondul educației economice diferite a acestora față de români. În timp ce evreul era, în general, investitor și antreprenor, românul era mai degrabă înclinat și învățat să se ocupe de munca pământului și să rămână în bula lui. La fel ca astăzi, manipularea și propaganda joacă și au jucat un rol important în viețile noastre. Dacă azi avem știri despre Bill Gates care-ți implantează un cip dacă te vaccinezi, în perioada interbelică se vorbea la tot pasul despre problema evreilor care vor să conducă lumea.

Dacă ai un pic de antrenament îți poți da seama rapid care sunt site-urile care-ți bagă pe gât conspirații și știri false. Acum aproape o sută de ani nu era însă ușor să faci fact checking, așa că, în perioada neagră a legionarismului, ziare ca Buna Vestire, Cuvântul și Axa se vindeau ca pâinea caldă. 

Când a publicat „Schimbarea la faţă a României”, Emil Cioran avea aproape 25 de ani și trăia în haosul a ceea ce era România, Europa și lumea de după Primul Război Mondial și în plină criză economică. Pentru el e și cartea asupra căreia a revenit după Revoluție ca să scoată din ea capitole care nu i se mai păreau reprezentative. 

Un indicator pentru ce gândea Cioran la acea vreme poate fi văzut în ziarul Vremea. Pe 15 iulie 1934 scria într-un articol: „Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi impună o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler.” Iar când i-a apărut cartea, pe lângă tot felul de deliruri naționaliste, era și un capitol profund antisemit. Mircea Eliade a considerat acel capitol „admirabil”.

Legionarii sau „cămășile verzi” au început ca o mișcare studențească ultranaționalistă antisemită, anticomunistă și cu un caracter mistic-religios pe stilul mișcării naziste din Germania. La baza ei au stat miturile și propaganda antisemită și antiromă, dar și mișcări și discursuri populiste ultranaționaliste. După cum poți să vezi și astăzi la partide ca AUR, astfel de discursuri de un populism obosit prind la oameni indiferent de perioada istorică în care te afli.

Simpatia lui Cioran pentru mișcarea legionară nu l-a împins să devină membru al acesteia. Totuși, a mai avut un derapaj odată cu asasinarea lui Nicolae Iorga, din 1940. Atunci, a citit în public o poezie proprie de laudă la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu –  ce trebuie să știi e că a comparat, în cel mai penal mod cu putință, România de dinainte de nașterea lui Codreanu cu Sahara. Deși în următorii ani s-a dezis de credințele acelea, inclusiv odată cu prefața cărții reeditate după Revoluție, a negat în continuare participarea României la Holocaust. Acum e mai evident ca niciodată că era, ca primele sale credințe, o eroare. 

Despre ce-a scris în „Schimbarea la faţă a României”, în 1990 Cioran a spus următoarele: „Am scris aceste divagații în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu. Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deși îmi pare evidentă prezența isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim câteva pagini pretențioase și stupide. Această ediție este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.” Ar reveni și asupra a ce a zis în ‘88? Posibil, nu vom ști vreodată. 

Ziceam mai sus de Franța, dar primul contact al lui Cioran cu lumea exterioară a fost cu Germania. În 1933, a obținut o bursă a Fundaţiei Humboldt care i-a permis să continue studiile de filosofie la Berlin, unde a avut contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages. Înainte de această călătorie, ca bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. România i-a mai fost din nou „acasă” din 1936, când a devenit, timp de un an, profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. N-a fost însă atras de această latură pedagogică. De altfel, Cioran le spunea elevilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În 1937, Cioran a plecat cu o bursă de studii în Franța. În 1945 a publicat ultima carte în română, i-a fost retrasă cetățenia de către comuniști – și n-a vrut-o pe cea franceză – și s-a stabilit în Cartierul Latin din Paris. E posibil că acolo, fără să mai fie român cel puțin în acte, nu i-a mai venit să laude criminali în gura mare.

O fi contat și că în perioada în care a scris cartea în care lăuda extrema dreaptă, Cioran era un simplu profesor în Brașov, situație pe care o detesta, și încerca să le dea în cap anxietății și insomniilor cu tutun și somnifere. Adrian Oișteanu în cartea „Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură” a consemnat următoarele: „Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un staniu remediu psihiatric: «Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână?!».” Răspunsul nu poate fi deslușit cu certitudine. Ce-i știut e că Cioran prefera alcoolul, în special. 

Același Oișteanu notează un dialog pe care Cioran l-a purtat cu Gabriel Liiceanu la Paris, în 1990. Atunci, filosoful spune următoarele: „Mă îmbătam foarte des! Foarte des în vremea aia, în tinerețe. Credeam chiar că o să devin bețiv, pentru că îmi plăceau starea de inconștiență și orgoliul dement al bețivului. La Rășinari [...] admiram enorm bețivii clasici, care erau beți în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoțit de un violonist și care fluiera și cânta tot timpul. [...] Toată lumea era la câmp, toată lumea făcea ceva, și el, singurul, se distra.” După două săptămâni petrecute în Iași, în 1936, el a rezumat experiența așa: „Doar alcoolul m-a ajutat să nu cad pradă celor mai dizolvante gânduri negre.” 

De ce n-a ajuns Cioran alcoolic? Tot el a explicat, în 1979, într-o conversație cu editorul său austriac filosoful Wolfgang Kraus: „Dacă n-am devenit bețivan, asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, și o latură pozitivă”, a spus Cioran. Și a continuat: „Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul.”

Alte excese pe care le-a făcut Emil Cioran în tinerețe au fost de tutun și somnifere. E și o consemnare făcută de Simone Boué, partenera lui din Franța, despre cum Eliade îi trimitea țigări din Lisabona. Erau mai ales Camel. În 1958, corpul lui Cioran nu mai rezista. Doctorii i-au interzis stimulentele lui preferate: tutun, cafea și alcool. Așa că s-a lăsat de fumat doar când nu trebuia să scrie. El numea aceste produse „leacuri”. Și în 1963 consemnează această declarație de iubire față de viciu, redată de Oișteanu în cartea lui: „Am jurat să nu mai fumez niciodată. Și iată-mă pe punctul de a o lua de la capăt.” Da, s-a reapucat de fumat. Simțea că doar așa putea scrie cu adevărat. 

Iată însă altă declarație de iubire față de „leacurile” lui, tot în 1963: „Sunt produsul cafelei și al țigării. Am încetat să mai fumez și să mai beau cafea. Mă simt dezmoștenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez.”

A revenit însă, în 1968, cu gânduri mai bune: „M-am lăsat complet de fumat acum aproape cinci ani, și lucrul ăsta e cea mai mare mândrie a vieții mele.” Printre paginile cărților găsea însă urme de scrum, ceea ce-i aducea aminte de omul care a fost. Marta Petreu, în cartea despre Cioran, a venit cu o poate cea mai bună descriere a ceea ce simțea filosoful: „Cioran este un suferind etern exasperat că-și simte fără încetare trupul”.

Emil Cioran a mai trecut și prin leacuri băbești, și prin remedii naturiste și homeopatice, ba chiar și calmante. Cum poate e deja evident deja, a abuzat și de astea. S-a caracterizat chiar „beat de infuzii”. Ce-i drept, dorința lui era de-a fi bețiv o viață, poate nu neapărat cu alcool. N-a consumat însă calmante sintetice, ci în special ceaiuri și altele aproape de-a fi naturale. Posibil să-l fi speriat în sensul ăsta și povestea unui prieten depresiv, posibil să fi fost Eugen Ionescu. 

Detesta substanța, dar nu-i ura pe consumatori. Oișteanu a mai notat în cartea lui următoarele spuse de Cioran: „Am cea mai mare indulgență și compătimire pentru bețivi, drogați și desfrânați. Viciile emană din sufletul nostru, sunt sinele nostru. Nu ne putem lecui de ele fără a ne distruge.” Iată, deci, că poți să nu fii consumator și nici judgemental cu ceilalți. 

În fine, în aceeași notă a substanțelor, Cioran a fost interesat de experiențele cu mescalină ale scriitorului Henri Michaux, pentru că îl duceau într-o zonă mistică – acesta a scris mult pe temă, dar fix asta l-a enervat pe filosoful român. A sfârșit dezamăgit pe temă. 

Viața lui Emil Cioran, cel puțin cât a trăit-o în România, ar putea foarte bine să sune așa: e okay să ai 20 de ani și ceva, să te îmbeți și lumea să fie sursa urii tale, dar este, totuși, un drum lung până la a-l susține pe Hitler sau pe legionari. Chiar dacă s-a dezis la bătrânețe de câteva dintre ideile sinistre care-i bântuiau tinerețea, poate n-ar strica să afli despre toate astea la școală, înainte să dai share pe Instagram unui citat din Cioran. Că despre Holocaust s-a făcut că a fost o problemă de comunicare, nu ucidere în masă. 

Asta și pentru că școala românească se face că uită când e vorba despre perioada legionară și intelectualii care au susținut-o. Și e necesar să discutăm mai des despre asta, chiar dacă îi analizăm în contextul respectiv, cum e cazul și cu Petre Țuțea, unul dintre cei mai adorați fabricanți de citate. Nu de alta, dar și-n ziua de azi o să dai peste destui care se laudă cu doctorate, în timp ce susțin niște idei criminale.