De ce anxietatea te lovește cel mai tare când ai un video call

Digitalizarea unor sectoare, ca răspuns iminent la pandemie, a hrănit o mulțime de emoții: de la eliberarea pe care o simți că nu trebuie să ieși și să riști să te infectezi, bucuria că ai câștigat mai mult timp liber pe care altfel l-ai fi petrecut în trafic până la a te simți copleșit/ă și anxios/ă să-ți petreci toată ziua printre ecrane.

Pe ultima variantă nu trebuie să o minimalizezi. Faptul că suntem „în confortul propriei locuințe” nu ne păzește de toată angoasa pe care o poate genera lumea digitală. Psiholoaga Alondra Valencia explică șase motive principale pentru care apelurile video pot genera anxietate:

Deci, dacă ai experimentat genul ăsta de emoții, trebuie să știi că mulți oameni trec și ei prin asta și totul are o explicație.

„În apelurile video există un blocaj al limbajului non-verbal fiindcă nu poți vedea tot corpul, iar asta face interacțiunile sociale dificile. Ba chiar compensezi prin exagerarea expresiilor faciale, lucru care poate fi obositor, mai ales pentru persoanele neurodivergente sau pentru cele care trăiesc deja cu anxietate socială”, adaugă Alondra. 

„În lumea virtuală te simți obligat/ă să fii disponibil/ă 24/7: înainte, dacă te îmbolnăveai, puteai lipsi de la birou. Acum, dacă ai gripă, se presupune că poți fi disponibil/ă online fiindcă poți face apelul video din pat. Pe de altă parte, apare și frustrarea cu problemele tehnice: ai câteodată probleme de conexiune și, deși nu este în controlul tău, poți simți rușine fiindcă absentezi.”

Atunci cum faci față anxietății cauzate de apelurile video?

Alondra are câteva recomandări: „Dacă poți, alege un loc neutru, de exemplu un perete alb, sau undeva unde ai o conexiune a internetului mai bună și un scaun confortabil. Dacă obișnuiai să-ți schimbi hainele când aveai o ședință, încearcă să faci asta chiar și în apelurile video. Ia pauze de la ecrane și de la interacțiunile video unul la unul”.

Un truc tehnic este să-ți micșorezi imaginea pe ecran ca să nu fii distras/ă. Dar cred că cel mai important lucru este să nu ridiculizezi sau să minimalizezi sentimentele pe care le experimentezi, ai dreptul să te simți anxios/ă. Dacă te afectează foarte tare, încearcă să prioritizezi starea ta de bine și cere ajutor de la un specialist în sănătate mintală.”

„Sufăr de dismorfie corporală, care practic e o tulburare care e caracterizată de obsesia pentru cum arată corpul tău. Așa că, pentru mine, apelurile video au fost un chin. M-am simțit super observată și nici nu am putut să mă concentrez la ce se întâmplă la cursuri fiindcă eram fixată pe ecran ca să văd ce urmăresc celelalte persoane. E ca și cum ești în sălile de curs cu o oglindă în fața ta tot timpul. Și bineînțeles că mi s-au întâmplat lucrurile astea și în persoană, dar cu Zoom simt că mi-a crescut anxietatea fiindcă, deși știu că rar se întâmplă asta, eram terifiată că cineva se uită la mine și mă judecă, sau ceva de genul. Ne-au forțat să avem camera pornită și mie nu mi-a plăcut asta. 

Într-un final n-am mai luat parte la unele cursuri fiindcă anxietatea era prea intensă, iar asta bineînțeles că mi-a afectat notele. Am lucrat încetul cu încetul în terapie și m-a ajutat mult, dar mi-e dor de cursurile față în față. Știu că mulți oameni deja s-au obișnuit cu lumea virtuală și pot înțelege că sunt multe avantaje: poți să fii oriunde, pot fi ieftine, dar clar nu funcționează pentru toată lumea.”

„Am ADHD (tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție), iar cursurile virtuale au fost clar o provocare. Mi-e foarte greu să fiu atent mai mult de 20 de minute odată și, fiindcă cursurile mele durează câte două ore, e dificil. Intru într-un ciclu în care nu pot să fiu atent, mă pierd la curs, procrastinez și fac altceva și apoi mă simt vinovat și anxios că mi se întâmplă toate astea.

Faza e că apelurile video nu mă stimulează îndeajuns, nu există alte zgomote în afară de vocea persoanei care vorbește, nu schimb spațiul fizic, abia văd alte persoane, sau cel puțin așa se simte. Am apelat la ajutorul unui psihiatru și mi-a prescris un tratament. Am putut să mă concentrez mai ușor, dar nu mi-am recuperat încă motivația. Am o prietenă care are și ea ADHD și mi-a împărtășit că și ea se chinuie cu asta. M-a ajutat să nu mă simt singur și, din când în când, ne vedem să facem cursurile împreună.”

„Sunt profesor de matematică la un liceu și mi-a fost greu să învăț să folosesc Zoom-ul. Și cum totul a fost foarte brusc, nu am avut timp nici să mă obișnuiesc cu el sau să mă învețe cineva cu răbdare cum să-l folosesc. Când ești profesor, îți dai seama dacă-ți faci treaba bine atunci când îți vezi studenții și observi dacă sunt atenți sau nu, dacă au încredere să pună întrebări, dacă vin la timp, etc.. Ei bine, online nimic nu a fost așa. Am fost foarte agitat că nu-și porneau camerele, dar nu-i puteam forța fiindcă era opțional. M-am simțit ca și cum predam într-o clasă goală și era foarte frustrant, câteodată puneam o întrebare și nu-mi răspundea nimeni.

Am vorbit la un moment dat despre asta cu ei și am întrebat cum li se pare acest nou format. Le-am spus că mă cam chinui cu asta și că mi-ar plăcea să fie mai umani, să știu dacă sunt acolo și dacă pot face ceva ca să nu le mai fie atât de greu să fie atenți. De atunci și-au pornit camerele și au interacționat mai mult. M-a făcut să mă simt mai bine.”

„La începutul pandemiei am încercat să mențin legătura cu prietenii prin apeluri video. La început a fost distractiv, ne-am conectat săptămânal din confortul caselor noastre: în pijamale, cu vin sau cafea, în pat, etc.. A fost foarte confortabil, ba chiar ne-am jucat și jocuri. Până când, încetul cu încetul, petrecând din ce în ce mai mult timp în fața computerului, ne-am oprit din a mai face asta. Și în general ne-am distanțat.

În cazul meu, după ce terminam munca, tot ce-mi doream era să petrec timpul cu partenerul meu cu care locuiesc și să uit de telefon și de tot. Asta m-a făcut să mă simt foarte singură, fiindcă cred că după ce nu mai ai contact cu oamenii, poate fi dificil să reiei legăturile. Același lucru i s-a întâmplat și iubitului meu, iar asta ne-a afectat relația fiindcă am depins prea mult unul de celălalt. Acum, că pandemia s-a mai calmat, m-am văzut în persoană cu prietenii mei și am realizat că și ei au trecut prin chestii similare. E mișto să știi că te poți reconecta și că există o luminiță la capătul tunelului.”

Articolul a apărut inițial în VICE în spaniolă.