Ce cred mamele dealerilor de droguri despre jobul băieților lor

„Nu e viața pe care mă așteptam să o aibă, dar pe asta i-a oferit-o societatea”, povestește Assa, 68 de ani, mamă casnică într-un cartier de traficanți din Lille. Sub eșarfa de pe cap i se învârt o mie de gânduri, toate legate de situația fiului ei care e dealer de droguri de la vârsta de 13 ani. Fatima, 70 de ani, e în aceeași situație: fiul ei e dealer în același cartier din Lille. Am vorbit cu mamele dealerilor despre greutățile vieții lor de zi cu zi.

Familia Assei trăiește de câteva generații în sărăcie lucie, într-un mic turn HLM din Lille. „De când mă știu, n-am avut niciodată o clipă de liniște, de odihnă. Mereu numai chin, zi de zi”, oftează Assa. Masa din bucătărie e plină de facturi, iar ea arată cu o mână spre ele, în silă. „Toate astea, sărăcia, foamea... De asta a ajuns fiu-miu traficant. Și îmi rupe sufletul”, șoptește Assa cu ochii în lacrimi. Fiul ei, Samir, a devenit dealer la vârsta de 12 ani. „La vârsta aceea, le dau mai puțin de bănuit polițiștilor. Eu nu știam nimic, Samir îmi tot băga bancnote pe furiș în portofel.”

Samir își sărută mama cu blândețe pe obraz. Știe că e îngrijorată și își mărturisește tristețea și neputința. „Când ești pe fundul gropii, financiar vorbind, și nu știi să faci nimic altceva, nu prea ai cum să te lași de dealerit”, oftează tânărul.

Prin aceeași experiență trece și Fatima, mama altui dealer de droguri tânăr din Lille. Traficul de droguri e la ei o moștenire de familie.

„Dimineața doarme, seara vinde droguri”, a zis Fatima, întristată de soarta fiului ei. „Tatăl lui m-a lăsat înglodată în datorii și Elias a luat povara pe umerii lui și a recurs la vânzarea de droguri”, spune ea cu regret.

Fatimei i-ar fi plăcut ca fiul ei să fi ajuns la facultate și să fi plecat din cartier. Dar n-a ieșit cum și-a dorit și acum se trezește de câteva ori pe noapte de teamă că fiul ei va fi arestat din nou sau că poliția îi va da afară din casă. „Nimeni nu-și poate imagina durerea mea, groaza constantă că o să-mi văd fiul în închisoare”, a zis Fatima. I se citește oboseala și anxietatea pe față. Sprijinit de perete, Elias se uită trist la mama lui. „Aș vrea s-o fac mândră de mine, dar e groaznic că nu am alte opțiuni. Nu am cum să fac altceva, e prea târziu”, a zis el. „E groaznic, vrea să ne ajute să supraviețuim și nu are de ales. Mă roade frica și pe el rușinea. Asta nu e viață.”

Pentru șase sute de euro pe lună, Elias și Samir stau pe stradă șapte zile din șapte, de obicei după amiaza și seara. Amândoi au fost arestați de câteva ori și au dormit cel puțin o noapte la închisoare.

Când vorbește despre nedreptățile pe care trebuie să le suporte fiul ei, Assa se înfurie.

„Nimănui nu-i pasă, nimeni nu ne ajută. Dacă Samir intră iar la închisoare, eu nu mai am pe nimeni și probabil o să mor de foame. Mă culc furioasă în fiecare zi și mă trezesc la fel de furioasă din cauza nedreptății. Îi învinovățesc pe cei care le-au impus fiilor noștri situația asta. Doar politicienii sunt de vină.”

Poliția a patrulat la greu în cartierul lor în ultimele luni și fiul ei nu a putut munci. „Fiul meu nu are alte opțiuni, nu poate face altceva, pentru el e un blestem, nu o alegere”, a zis Assa. Băiatul ei a încercat să meargă la școală, dar îl costau enorm cărțile, caietele, transportul în comun, mai ales că nu mai putea lucra, deci nu făcea niciun ban. Experimentul i-a adus pe marginea prăpastiei și erau să fie dați afară din casă. Când Assa i-a cerut ajutorul unui asistent social, acesta i-a zis: „Ba întotdeauna ai o alegere de făcut, ar fi putut să cerșească fiul tău.” Așa că Assa și-a pierdut orice speranță.

Singura fărâmă de lumină din viața Assei e prietenia cu Fatima, mama lui Elias. La ora două după-amiaza, în fiecare zi, cele două femei beau ceaiul împreună și se încurajează reciproc. „Îmi dă speranță, mă simt mai puțin singură”, a zis Assa în timp ce îi strângea mâna prietenei ei, venite tot pentru interviul cu noi. „Ești puternică. Obosită, dar puternică”, i-a răspuns Fatima cu un zâmbet.

Ca și cum greutățile pe care le au n-ar fi de ajuns, cele două familii se confruntă și cu rasismul. Assa și Fatima sunt amândouă din Maroc. „Când ești arab în Franța, nu ai acces la casă, la un job... Nu poți ieși din sărăcie”, se plânge Assa. „Fiii noștri nu au de ales pentru că nici noi n-am avut. După o vreme, obstacolele au devenit atât de numeroase încât am renunțat, și noi, și ei”, oftează Fatima și se uită la fiul ei, care e așezat lângă ea. „Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ți pot oferi un alt viitor.”

„Și mie mi-ar fi plăcut, dar ce viitor? Polițiștii mă suspectau că vând droguri încă dinainte să mă apuc de dealerit”, spune Elias. Samir e de acord: „Când instituțiile n-o să mai fie rasiste, n-o să mai vând nici eu droguri. Dar asta n-o să se întâmple niciodată.” Assa își prinde capul în mâini: „Cum să ai un viitor când oamenii deja au stabilit că ești rău din cauza originilor tale? Ajungi să îți pierzi orice speranță, să nu mai crezi în poveștile oamenilor care au răzbit prin foame și sărăcie și au ajuns cineva. Poate că sunt toate false și au scopul să ne amăgească. Trăim în durere zi de zi.”

Cele două familii au intrat între timp într-un program de susținere al statului, care ar trebui să le scoată din datorii. Dar dacă nu li se oferă alternative, cei doi băieți vor rămâne traficanți de droguri, spre disperarea mamelor lor.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.