Povestea Caritas, țeapa legendară care a sărăcit românii și i-a umplut de scârbă față de țara asta

La început a fost Caritas.

Prima schemă piramidală din România a apărut imediat după Revoluție, când mulți români încă încercau să înțeleagă ce caută în viața lor. Nu era nevoie să fie sofisticată – oamenii erau buimaci după căderea comunismului și îmbătați de libertatea de a-i vota pe Ion Iliescu și Petre Roman. 

Ideea că depui astăzi 2 000 de lei și peste trei luni ridici 16 000 nu deranja pe nimeni. Ba chiar te puteai întreba: de ce dracului nu?!

Dimpotrivă, la fel ca azi, oamenii erau convinși că țara ascunde bogății și potențial nebănuit, iar democrația liberalizase, în sfârșit, accesul populației la resurse care până atunci fuseseră rezervate nomenclaturii. 

Schema a început în aprilie 1992, gândită de un contabil din Brașov. A funcționat, dar la scară mică. Brașovul rămânea mai sărac decât alte orașe industriale ale țării, mai ales după ce Partidul decisese că trebuie pedepsit pentru revolta muncitorilor față de regim, derulată cu aproape trei ani înainte de Revoluție. Așa că patronul Caritas – Ioan Stoica – și-a luat firma și a plecat la Cluj, intuind parcă un trend înaintea vremii sale. 

Sistemul Caritas a fost rudimentar.

Promisiunea unor câștiguri imposibile (de opt ori suma investită în trei luni) și volum mare de participanți. Pe măsură ce clienți noi erau atrași în circuit, banii depuși de ei puteau fi folosiți pentru a-i plăti pe cei dinaintea lor.

Apoi, totul a fost marketing: banii scoși nu erau numiți profit sau dobândă, ci „câștig”. Nici numele „Caritas” n-a fost ales la întâmplare. Pentru a întări ideea de organizație de caritate, Ioan Stoica recomanda schema piramidală drept „circuit de întrajutorare”.  

O altă tușă de geniu pentru acele vremuri a fost ca valoarea depunerilor inițiale să fie limitată: cel puțin 2 000 de lei, dar nu mai mult de 10 000, să nu te îmbogățești prea mult, prea repede.

Ca idee, salariul mediu în 1992 a fost 20 100 de lei, o pâine costa 32 de lei și un kilogram de cartofi 75 de lei. 

Peste toate, se presară o notă de exclusivism: în primul an, doar românii cu buletin de Cluj aveau voie să depună bani. Practic, prima atestare documentară a discriminării bucureștenilor în „Cealaltă Capitală”. 

Serios însă, schemele piramidale au nevoie, la început, de alura de exclusivism. Nu oricine poate intra în circuit. „Cu cât te imploră mai tare să le iei banii, cu atât îi refuzi mai ferm”, zice o replică din American Hustle. Asta ajută și ca, odată ce au reușit să intre în schemă, clienții să nu pună prea multe întrebări. Sunt doar bucuroși că au reușit să facă rost de-un loc înaintea vecinului.

În acel prim an, Caritas a început să publice zeci de pagini de „Liste de câștigători” în cel mai mare ziar local din Cluj – Mesagerul transilvan. Nu era însă un simplu ziar, ci era chiar al Prefecturii Cluj, iar primul sediu al firmei a fost chiar în redacţia publicaţie, în inima prefecturii.

E loc de-o mențiune aici: „câștigătorii” nu vedeau banii. Listele îi enumerau doar pe cei ale căror depozite ajunseseră la termen și ar fi putut fi retrași. În dreptul fiecărui nume era o sumă, dar majoritatea alegeau să lase banii în depozit cu gândul la următoarea înmulțire cu opt.

Cum ziarul și Caritas erau în aceeași clădire, apropourile cum că jocul este susținut de autorități s-au transformat rapid în susținere pe față. Politicienii vremii au încurajat oamenii să depună la Caritas. La fel ca strămoșii săi, Gheorghe Funar a fost cel dintâi. 

Înainte să ne explice că piramidele din Egipt au fost construite de daci, Funar se specializa în scheme piramidale. A fost unul dintre cei mai înfocați susținători ai lui Ioan Stoica. Apăreau împreună când se mai inaugura câte-un sediu, ba chiar Funar a declarat că l-ar vrea ministru de Finanțe pe Stoica. 

Apoi, Televiziunea Română a difuzat un interviu cu „tatăl” Caritas, figura carismatică de care e nevoie pentru ca schemele piramidale să funcționeze. Cu ochii înțelepți și încercănați ai omului de afaceri care a terminat de făcut bani pentru el și acum vrea să scoată țara din sărăcie, Ioan Stoica a explicat în prime-time la TVR, cum se pot face averi din Caritas, dacă românii învață să investească.

Întrebările jurnalistului Mihai Tatulici au fost zdrobitoare, de tipul „Domnule Stoica, sunteți un om care știe economie. Ce sfaturi ați da…?” și „Domnule Stoica, nimeni n-ar putea să vă contrazică. Ce părere aveți despre…?”.

Așa a intrat Caritas în liga mare. Până atunci, schema era limitată la Cluj și Brașov. După acel interviu, zeci de mii de oameni au început să vină cu trenul la Cluj pentru a depune bani. Restricția pentru provinciali fusese ridicată. Interesul a fost atât de mare, încât CFR a trebuit să suplimenteze trenurile pe ruta București – Cluj. Trenurile foamei reinventate au căpătat un nou sens: foame de bani, destinația faliment.

De fapt, istoria primilor ani de democrație clujeană este strâns legată de Caritas. Românii din provincie veneau cu sacoșe de bani pentru a-i lăsa în grija lui Stoica. Cozile erau uriașe, mii de oameni au așteptat cuminți să-și arunce banii pe geam. Caritas s-a mutat din sediul de lângă Prefectură când prefectul a făcut scandal din cauza harababurii de pe bulevard. De fapt, avea meciurile lui politice cu Funar și începuse să fie deranjat de capitalul electoral pe care primarul îl câștiga de pe urma succesului Caritas.

Până la urmă, singura clădire suficient de mare pentru o escrocherie în masă a fost Sala Sporturilor. Cu 30 de ani înainte să stai tu coadă să-ți cumperi de-ale gurii la Untold, în același complex, la o clădire din spatele Polivalentei, se stătea la coadă la Caritas. Tot cu banii-n mână.

Fluxul de „investitori” veniți cu trenul, care dormeau în aer liber pentru a-și ține locul la coadă, a ajutat și primii întreprinzători cu buticuri din zonă. Unul dintre ei s-a transformat rapid în patron de magazin de electrocasnice din Cluj. Când a adus primul lot de televizoare color, s-au epuizat în 15 minute. La rândul său, Stoica a deschis un supermarket cu prețuri mici în cartierul Zorilor din Cluj, tot pentru „ajutorarea populației”.

Dincolo de „listele de câștigători”, sprijinul autorităților și promovarea agresivă, în favoarea Caritas a lucrat din plin și ignoranța firească a românilor, care până atunci au știut doar ce le spunea Partidul. Dintr-o dată, se deschisese această lume plină de vis american. Deși nu știam să-i spunem atunci pe nume, efectul Dunning-Kruger făcea ravagii. Oamenii erau conștienți că, totuși, nu se poate să fie așa simplu, dar găseau explicații care să le convină. 

Conspirațiile cu privire la fondurile de la Caritas au alimentat fenomenul și au încurajat românii să bage bani. Una dintre cele mai circulate teorii era că banii vin, de fapt, din conturile secrete ale Securității, care acum voia să împartă avuția cu populația pe care o oprimase atâția ani. La care se mai adăuga că statul tipărește bani ca să susțină schema. Alții erau convinși că banii vin din averea ascunsă a lui Ceaușescu, descoperită la Revoluție.

Acest Robin Hood fără chip trăia bine, sănătos în România și nimeni nu-și punea vreo problemă. 

Merită amintit că, tot atunci, primii politicieni au încercat să arunce niște bani din elicopter românilor: salariații din fabrici și pensionarii de la Cooperative au început să primească, fără prea multe explicații, așa-zisele „compensații”. Sistemul de acordare a acestora nu era clar, oamenii pur și simplu au plecat, în câte-o lună, cu mai mulți bani de la casierie. Deci ideea că noul sistem împarte populației banii confiscați de la fostul regim nu era chiar absurdă. 

Ca-n orice piramidă, lățirea bazei a dus la colaps. Povestea schemei ajunsese deja și în The New York Times. Interesați de tot ce se întâmpla în tânăra democrație care-i oripilase cu condițiile din orfelinate, ziarele americane aveau corespondenți stabili în România, care știau ce-i aia o schemă Ponzi.

Jane Perlez se întreba în cotidianul american de ce nu intervin autoritățile să protejeze populația. Ce greu cade și-n prezent fraza asta: „Într-o țară în care zvonurile sunt un mod de viață și adevărurile sunt rare, teoriile despre longevitatea sistemului abundă.”

La un moment dat, spre finalul lui 1993, tot mai mulți jucători au început să vrea banii, nu doar șiruri de cifre. Inflația era de aproape 300 la sută, începuseră programele prin care statul îți vindea ieftin apartamentul în care locuiai cu chirie, nu mai erau liste de așteptare pentru aragaz, frigider și Dacie. Pe scurt, acum nu doar că aveai ce face cu banii, dar nu prea mai aveai ce face fără ei. Doar că banii de la Caritas nu erau. 

Pentru a încerca să mai tragă de timp, au apărut povești despre hoți care au spart casieria Caritas. Zvonurile însă au fost de ajuns pentru a crea isteria. Oamenii s-au așezat la aceleași cozi pentru a-și scoate cât mai rapid banii. 

Ioan Stoica tot promitea că vin banii pe 5 ale lunii, de unde și una dintre cele mai răspândite glume: statuia lui Avram Iancu din centrul Clujului se remarcă prin mâna dreaptă întinsă, cu cele cinci degete răsfirate. „Pe cinci vin banii”, au interpretat clujenii. 

Oficial, Caritas s-a prăbușit o jumătate de an mai târziu și vreo trei milioane de oameni au rămas fără bani. Paguba este estimată între trei și cinci miliarde de dolari. 

Este practic imposibil să știm datele reale pentru că registrele contabile ale Caritas erau o glumă. Schema a funcționat, la propriu, cu saci de bani. În plus, multe victime n-au depus niciodată plângeri. 

Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, a spus la un moment dat într-o conferință de presă că o treime din toți banii din România erau băgați în Caritas. Asta plasează schema în topul celor mai mari din lume, depășită de Bernie Madoff cu aproape 70 de miliarde de dolari făcuți dispăruți și de alți doi–trei veterani precum Sergei Mavrodi, Tom Petters și Allen Stanford. 

Stoica a fost condamnat rapid de Tribunalul din Cluj la șapte ani de închisoare pentru fraudă. La apel, sentința a scăzut la doi ani, după care Curtea Supremă i-a mai tăiat șase luni. La jumătatea lui ‘96, afaceristul era deja un om liber. 

Oamenii s-au luat cu ale lor, a fost un deceniu greu de supraviețuit – escroci, valutiști, proteste, greve, scumpiri haotice, Vadim intrat în turul doi la prezidențialele din 2000 – și l-au uitat pe cel care le-a dat prima țeapă în democrație. 

Contabilul nu și-a mai revenit însă după scandalul Caritas. S-a mutat înapoi la Brașov și nu a mai avut alte afaceri. Când a lansat Caritas, avea 56 de ani. Urma lui Ioan Stoica s-a pierdut în asemenea măsură încât, în 2021, în presă a apărut un titlu greu de egalat: „RECTIFICARE: Ioan Stoica, patronul Caritas, nu avea cum să fie dat afară din casă pentru că e mort de doi ani”.