Stray, jocul cu pisici post-apocaliptice, e fix ce-ți trebuie ca să uiți de lumea în care trăiești

E fabulos cum te poți băga în povestea unui joc video și la finalul zilei sau misiunilor să ți se pară că nu mai înțelegi nimic din viață. Jocul Stray nu e așa ceva, ba din contră. E un joc care ia problemele actuale, le mixează cu pisici și roboți, și livrează o lume în care să evadezi pentru câteva ore, pentru câțiva ani, cine știe. Pe mine m-a prins.

Mă aflu în fața unui mural pe care scrie „RIP HUMANS”, iar robotul care mă însoțește îmi spune că, la secole după extincție, rasa umană e jelită de roboții care populează planeta. Mă uit la el, mă uit la mural și miaun în semn de aprobare.

În timp ce în lumea reală oamenii se luptă cu pandemii, războaie și încălzirea globală, eu sunt o pisică în mijlocul unui oraș virtual post-apocaliptic și, dacă aș putea, n-aș mai pleca de aici niciodată.

Stray e un joc video creat de BlueTwelve Studio (o echipă mică din sudul Franței alcătuită din pisici și câțiva oameni, după cum menționează ei), lansat pe 19 iulie 2022 și publicat de Annapurna Interactive. În joc, sunt un pisoi roșcat care, după ce sare de pe un burlan din paradisul eco-brutalist unde locuiește, ajunge într-un oraș subteran unde nimeni nu știe că suprafața Pământului a fost recucerită de natură și trebuie să rezolve un mister ca să ajungă înapoi acasă.

Singurele personaje cu care mă întâlnesc sunt niște roboți inteligenți care au ajuns să-și imite creatorii, pe oameni. Mănâncă și beau, „deși nu avem nevoie de asta”, trăiesc și lucrează pe alei cu o estetică cyberpunk. Totul e controlat de un mega organism care împrăștie gunoi peste tot, în timp ce o bacterie creată de oameni ca să elimine deșeurile devorează tot, inclusiv metal – de aceea, roboții se feresc de ea. Dar, în această distopie, eu sunt pisică și pot face orice.

Stray nu e neapărat inovator: e un joc clasic de aventură în care rezolvi probleme logice, omori inamici, recuperezi obiecte și repari țevi. Animația exemplară, zonele pe care le poți explora în detaliu, cum ar face un animal, cât și combinația dintre două elemente adorate de internet – pisicile și roboții – l-au făcut rapid viral.

Am căzut și eu victimă acestei combinații. Așa că abia așteptam să iasă jocul ăsta și m-am jucat opt ore încontinuu, timp în care am râs și am plâns, mai ales la finalul previzibil și romantic. 

La al enșpelea robot care îmi spune cât de mult îi e dor de oameni, am avut un sentiment dubios. Dă-o-ncolo de treabă, e vorba, totuși, de specia care a distrus planeta. Mă întreb dacă are sens ca cineva să o regrete.

În schimb, mă simt vinovată pentru cât de mult încep să îmi doresc să fiu pisică și să fac tot restul vieții activități de pisică – să țopăi pe acoperișuri, să mă frec de picioarele necunoscuților, să dărâm obiecte, să-mi ascut ghearele pe covoare – în loc să mor de căldură într-o chirie mult prea scumpă în așteptarea apocalipsei cauzate de oameni.

Efectul terapeutic pe care l-a avut jocul asupra mea m-a dus cu gândul la un poem publicat de Richard Brautigan în 1967, intitulat „All Watched Over by Machines of Loving Grace”, care vorbește despre un ecosistem cibernetic în care „oamenii sunt liberi, uniți cu natura și animalele și supravegheați de mașini cu multă dragoste”. Poezia îi amintește cititorului, cu o ironie subtilă, de camerele de supraveghere și poliție.

În joc sunt câteva scene în care mă pierd de roboțelul însoțitor, care îmi traduce tot ce spun alții și îmi împărtășește amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Aceste momente, în care nu pot face decât activități tipic pisicești, sunt, probabil, cea mai inovatoare parte a jocului.

Poate că, în timp ce lumea se topește în jurul meu, nu-mi doresc decât să fiu o pisică într-o lume de roboți blânzi, una care nu știe nimic despre istoria omenirii și nici nu înțelege limbajul roboților ca să afle ceva despre ea. Și nu știu de ce tot îmi vine în minte jocul în care simulezi că ești Iisus Hristos. Poate că e ceva special al nostru, al oamenilor, că în realitate ne e greu să ne descurcăm, dar dă-ne un joc video pe mână și-o să știm unde-s problemele, ce mai poate fi reparat – practic, cine suntem și ce vrem.

Jocul Stray a venit în plin sezon al vacanțelor, dar nu mă gândesc decât cum oferă, de fapt, o vacanță de la viața reală. Ca toate jocurile video, de altfel, și poate de-aia gamingul are entuziaști de toate vârstele.