Fotografiile astea amintesc de cele mai sincere momente ale vieții tale

,,Pare puțin egoist și narcisist din partea mea”, se confesează Josh, care studiază fotografia în Dortmund, Germania. „Cartea se referă doar la mine, chiar dacă îmi fotografiez mai mereu prietenii.” Îl înțeleg, sunt multe fotografii cu Josh în spatele camerei, dar asta este doar o parte a poveștii. Bărbatul în vârstă de 25 de ani nu se ajută doar pe el, ci pe toți oamenii care se simt câteodată de parcă lumea nu le mai oferă un loc unde să se ascundă.

A explicat pentru i-D de ce fotografia este terapia de pe urma căreia nu doar el profită şi ce ar trebui să facă toată lumea data viitoare când îi lovește tristețea.

Spune-mi cum a început totul.
Am descoperit fotografia prin skateboarding. Nu-mi prea place să înscenez lucruri, fac exact inversul: Redau ce s-a întâmplat. Vreau să arăt oamenilor cum mă simt și, ca să o fac, fotografiez ce mă înconjoară.

Ăsta a fost motivul cărții tale, să faci public ce este în interior?
Cu siguranță. Profesorul meu mi-a spus că lucrurile personale sunt mai bune. Cu cât te rușinezi mai rău de asta, cu atât este mai interesant la final. Am încercat să pun în carte toate lucrurile cu care nu mă simțeam confortabil.

Câteodată, exact lucrurile astea nu le vezi pretutindeni, dar te poți identifica cu ele la mai multe nivele.
Majoritatea fricilor despre care nu vorbește nimeni, dar pe care le simțim cu toții. Ai putea spune că e stupid ce fac, dar nu că este greșit. Este doar adevărul meu. Încă mă mai chinui cu mine. E stupid să leg asta de un singur cuvânt, dar am fobie socială, care înseamnă că mă apucă panica printre oamenii cu care nu mă simt complet confortabil. Am avut până și o perioadă în care nu am ieșit din casă până când am decis să merg la o clinică. După aceea, m-am simțit mult mai bine și am început să mă concentrez mai mult asupra fotografiei. M-am simțit liber și am înțeles că este OK să fiu eu.

Cine sunt oamenii din fotografiile tale?
Oamenii cu care mă înconjor. Cei care sunt importanți pentru mine și cu care îmi place să-mi petrec timpul. Ei sunt de fapt singurii cu care mă simt confortabil. Este dificil pentru mine să mă relaxez cu prietenii prietenilor. De când m-am apucat de skateboarding am fix aceiași cinci prieteni pe care îi poți vedea în carte.

De ce ai decis să-l numești Fuck Me?
Am măzgălit cuvintele în notițele mele la nesfârșit, chiar dacă nu știam de ce. La început, nu am fost convins că vreau să numesc cartea așa fiindcă îmi părea prea personal, dar de fapt reflectă autodistrugerea pe care o vezi în asta. Pe de-o parte Fuck Me poate să însemne și ceva pozitiv, pe de altă parte transmite sentimentul de „la dracu, o să o fac și aia e!”.

Pe una din fotografiile tale scrie „cuvintele nu pot explica sentimentele foarte bine”. Ce rol joacă poezia în munca ta?
Când scriu, nu mă gândesc la cum se completează una pe alta sau la imaginea finală. Mă ajută foarte mult să-mi scriu gândurile, când nu știu ce se întâmplă cu mine. Dacă mă simt rău, scriu despre asta. Am mintea mult mai clară după. E o poezie de-ale lui Charles Bukowski numită „Blue Bird”. Scrie despre o pasăre din inima lui care iese doar noaptea, când este beat. Am și eu același sentiment. Există ceva ce nu îndrăznesc să arăt, dar prin intermediul scrierilor și fotografiilor mele, își găsește o cale să iasă.

Articolul a apărut inițial pe i-D Germany.