De ce n-ai scăpat nici în ziua de azi de pilele și relațiile din comunism

Pile, relații, cumetrii. Le-au garantat unor români căile succesului și tot din cauza lor ceilalți s-au simțit învinși. Istoria românilor este plină de astfel de cercuri relaționale privilegiate care au avut acces la bani și putere și, din păcate, puțini cercetători au încercat să le studieze cu instrumente științifice.

Cătălin Stoica, doctor în sociologie la Universitatea Stanford și conferențiar la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, explică în lucrarea sa România continuă, publicată recent de Humanitas, cum au influențat aceste relații, de cele mai multe ori având conexiuni în fostul PCR, economia de tranziție și, în fond, România în care trăim azi.

VICE: Una dintre temele centrale ale cărții o reprezintă pilele, nepotismele, relațiile clientelare ale românilor care s-au dezvoltat în comunism și au devenit chiar mai puternice în capitalismul de tranziție. Cauza formării lor, susții tu, au fost sărăcia. Totuși, am trăit într-o țară cu trecut polițienesc. Te-ai gândit să iei în calcul și acest indicator în lucrarea ta, rețelele Securității versus rețelele de partid?
Cătălin Stoica: Nu m-au interesat în mod special rețelele fostei Securități. Toate serviciile secrete din lume se bazează pe rețele de agenți și informatori. Inchiziția se baza pe astfel de rețele de informatori ori denunțători ai ereticilor. Constituirea rețelelor de informatori și agenți este standardizată.

Pe mine m-a interesat chestiunea rețelelor informale pe care le numim pile, cunoștințe și relații. Aici există încă multe lucruri neînțelese sau greșit înțelese. Bunăoară, unii susțin că pilele ar fi o creație exclusivă a regimului comunist. Or, pilele și alte forme precum relațiile clientelare au o existență mult mai îndelungată: în Roma antică sau în Italia, Spania, Grecia, Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud etc.

La noi, au fost documentate recent de istorici tineri. În plus, mai aproape oarecum de zilele noastre, scrierile lui Caragiale conțin multe exemple ale nepotismului și relațiilor clientelare din politica României de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

Politologul american Kenneth Jowitt, care și-a scris teza de doctorat în anii 60 pe cazul României comuniste, vorbea despre neotradiționalism în acest caz. Prin neotradiționalism, Jowitt avea în vedere supraviețuirea unor elemente ale unei ordini tradiționale în ciuda eforturilor de modernizare ale comuniștilor.

Pilele, nepotismul, favoritismele, încuscririle (motivate politic sau economic) erau privite de comuniști drept supraviețuiri burgheze dacă nu chiar feudale și cel puțin la nivel retoric luptau pentru eliminarea acestor „fenomene retrograde”.

Prin pile, românii de rând în comunism aveau acces la țigări, la o cafea bună sau ajungeau la un medic. Pilele astea nu au dispărut după 1989, din contră..
Multă lume a sperat ca, odată cu tranziția la o economie de piață, astfel de relații ori legături să își piardă din importanță (dacă nu chiar să dispară). Penuria de bunuri a fost însă înlocuită de penurie financiară, printre altele. În unele domenii, se pare, frecvența unor astfel de relații a crescut, comparativ cu 1989, cel puțin pentru eșantionul de 2 668 de persoane pe care se bazează analizele mele. Eșantionul, fac precizarea, e alcătuit din persoane care în 1989 aveau 25 de ani și peste.

Ca să revin, domeniile în care pilele încă par a conta cel mai mult în postcomunism sunt cel medical (normal, având în vedere exodul medicilor), cel legal (relații cu avocați, la tribunale etc) financiar și – adaug eu în cazul generațiilor tinere – cel al pieței muncii.

Vă întrebasem despre rețelele Securității, pentru că în percepția publică, cei care ajung prea ușor la succes sau la resurse sunt suspectați a fi securiști. A fost Partidul mai puternic decât Securitatea în crearea și cultivarea unor rețele clientelare? Care e diferența dintre ele?
Nu m-a interesat structura rețelelor Securității. Fără îndoială, existau asemănări. Bunăoară, în recrutarea de informatori, Securitatea (dar și serviciile actuale, așa-zis reformate) folosesc strategia morcovului și a bățului. Unii au fost sau sunt constrânși să colaboreze cu Securitatea/serviciile actuale în schimbul protecției sau pentru a nu suferi (mai mult).

Alții au fost sau sunt determinați să colaboreze fiindcă li se promite în schimb accesul la resurse rare: bani, notorietate, apariții tv, contracte, slujbe pentru apropiați, avansări sau – în perioada comunistă – posibilitatea de a pleca peste hotare în vizită sau la burse.

Aici ar fi un element comun cu relațiile clientelare clasice: unii se puneau sau se pun la dispoziția unui patron (Securitatea sau serviciile actuale) în schimbul protecției și al obținerii de avantaje. Un alt element comun ar fi diferențele de putere inerente în relațiile de acest tip.

Ca să revin la întrebare, toate partidele comuniste și-au creat un sistem clientelar propriu, denumit clientelism de partid care se baza pe principiile particularismului principial. Acesta din urmă consta în stabilirea unor relații ori legături sociale între partid şi o minoritate loială (muncitori sau țărani) în scopul obținerii cooperării şi instituirii controlului asupra masei de muncitori şi țărani.

Ei bine, clientelismul de partid a supraviețuit anului 1989 și practicile asociate lui le regăsim la mai toate partidele de acum. E drept, promovarea ori avantajarea celor loiali nu mai este stipulată în documentele actualelor partide fiindcă nu ar da bine, ar fi discriminatorie, dar practica e bine mersi.

Cât de greu renunțăm la acest tip de relație sau, mai exact, când devin ele nocive?
Întrebarea e foarte bună fiindcă relațiile sociale sau rețelele sociale (nu cele online) contează peste tot și mai ales în Vest, pe care îl luăm adesea ca referențial absolut și nechestionabil. În Vest, există practica de a face networking: oamenii se duc la evenimente, conferințe, seminarii, ateliere de dezvoltare personală cu speranța de a întâlni alți oameni sau diverși guru (din business sau mai știu eu ce alte domenii) și a stabili contacte utile cu aceștia.

Stabilirea unor astfel de contacte și gestionarea lor e importantă pentru că astfel de oameni pot servi drept referenți ori surse de informare cu privire la oportunități de carieră, afaceri etc. Sistemul referințelor din CV – listarea persoanelor care pot „garanta” pentru tine – este rezultatul acestui networking.

Există iluzia, zic eu, că în Occident acest sistem de relații funcționează exclusiv pe criterii obiective, meritocratice. Ești bun și pot garanta alții că ești bun? Atunci o vor face și – iată – vei putea obține un loc de muncă (mai bun), avansa în carieră, deveni partener într-o afacere. Lucrurile nu stau chiar așa nici acolo.

Spre exemplu, recentele dezvăluiri din seria #metoo ne arată că, cel puțin în industria de divertisment, dar și în alte sectoare, relațiile astea au presupus comportamente absolut dezgustătoare și abuzuri. Și în Vest, printre tineri dar nu numai, a devenit tot mai acceptată ideea că important e nu „ce” știi, ci „pe cine” știi. La noi dar și în multe alte țări comuniste din regiune contează, se pare, mai mult „omul cui ești”.

Totuși, la noi multe dintre relații o virează spre infracționalitate, pur și simplu..
Sunt necesare mai multe cercetări pentru a surprinde cum și de ce fostele pile din comunism au evoluat, în unele sfere, tot mai mult către forme clasice de corupție. De asemenea, ar fi necesar să studiem modul în care conținutul acestor legături sociale s-a schimbat în postcomunism. Dacă vorbești cu oamenii care au trăit o mare parte din viață ȋn comunism, îți vor spune că pilele și relațiile de atunci erau caracterizate de un grad ridicat de încredere interpersonală și asezonate cu elemente afective.

Azi, se pare, pilele s-ar fi dezumanizat, de-personalizat, s-au golit de încredere și aduc mai mult a tranzacții de piață (de multe ori oneroase, desigur).

Fără a fi în vreun fel avocatul pilelor și relațiilor, trebuie să ne uităm și la funcțiile lor.

Spre exemplu, Katherine Verdery discuta despre importanța relațiilor în comunism. Potrivit acesteia, ȋnainte de 1990, confruntați cu cereri economice absurde și crize majore de forță de muncă și materie primă, directorii întreprinderilor de stat erau nevoiți să se bazeze pe relații personale pentru a îndeplini țintele aberante de producție dictate de la centru sau pentru a atenua presiunile puse asupra lor.

Dacă ne referim la prezent, există foarte multe reguli birocratice absurde în unele instituții ale administrației publice centrale și locale. Ca să se descurce în această junglă de prevederi contradictorii și demente, cetățeanul cultivă relații utile cu reprezentanții statului, relații care mai netezesc asperitatea regulilor.

Dacă apuci să vorbești cu interlopii obișnuiți, oameni care au în mod constant probleme cu legea, sau chiar cu oamenii de afaceri cu dificultăți similare, vei vedea că, în accepțiunea lor, un avocat bun nu e ăla care știe carte, ci ăla care are relații, care are „intrare la” sau care „are blat cu” procurorul sau judecătorul. Sigur, aici poate să fie multă ficțiune; poate unii avocați așa se laudă dar percepțiile sunt extrem de importante.

De ce instituțiile de stat au devenit mai închise pentru outsideri, cei fără pile, decât mediul privat?
Există o percepție larg răspândită potrivit căreia sistemul de stat ar fi grav afectat de familializare, cumetrii extinse. E grav dacă fiul/fiica unui medic celebru câștigă un post sau promovează datorită părintelui, fără nici un merit.

E sinistru dacă cineva e trimis consul în străinătate fiindcă mama lui are o relație prea apropiată cu un şef din MAE. Sunt cazuri în care „familializarea” și nepotismul par a fi regula; am înțeles din relatări ale presei că așa ar sta lucrurile la Romatsa sau la Tarom. E posibil ca fenomenul să fi afectat și serviciile secrete.

Totuși, sectorul de stat este mult mai mare. E posibil ca, în economia angajaților acestui sector, fenomenele astea de cumetrie să aibă dimensiuni mult mai reduse decât am putea-o crede dacă am lua în considerare doar cazurile punctuale semnalate de presă.

În plus, mai ai o problemă: cum studiezi asta? Dacă, bunăoară, aflu faptul că în instituția publică X lucrează foarte multe cupluri, soț și soție, e ăsta un indicator sigur, infailibil, al familializării? Nu cred. E posibil ca să existe atât de multe cupluri întrucât oamenii aia s-au căsătorit pentru că s-au cunoscut la locul respectiv de muncă, pentru că lucrau amândoi acolo. Bun, poate exagerez, dar o fac pentru a sublinia dificultatea studierii fenomenului.

Apoi, să ne uităm și la privat. Când fiul/fiica unui funcționar la stat sunt angajați în aceeași instituție cu părintele, lumea se revoltă. Când același lucru se întâmplă la privat și patronul își numește odrasla ineptă, într-o poziție de top, privim acest lucru ca pe ceva normal. E dreptul lui. E firma lui. Așa e. Dar, ce să zicem de cazul în care un antreprenor își paraşutează fiica în consiliul de administrație al unei companii de stat – repet, de stat – în care respectivul antreprenor deține un pachet minoritar de acțiuni?

Cum au influențat toate aceste cumetrii economia tranziției și ce fel de capitalism au creat ele?
Relațiile au fost cruciale pentru nașterea capitaliștilor români. La căderea comunismului, existau în România oameni bogați: unii nomenclaturiști, afaceriștii din economia subterană (speculanți, bișnițari, șefi de restaurante/baruri celebre etc.), unii din servicii (îndeosebi cei care lucraseră pe linia comerțului exterior), cei care lucraseră în ambasade în străinătate, crescători de animale (vezi cazul Becali etc.)

Comparativ cu majoritatea imensă a populației, oamenii ăștia erau bogați, dar nu era nici unul atât de bogat încât să fi fost în stare să cumpere în 1990 sau 1991 fosta Uzină 23 August sau Hotelul Intercontinental.

Câștigătorii tranziției au fost cei care dețineau un capital social însemnat. Prin capital social nu am în vedere așa-zisul capital social necesar înființării unei firme. În sociologie, într-o anumită accepțiune, capitalul social desemnează relațiile utile pe care un individ le are și pe care le poate mobiliza în sprijinul său, cum e cazul referenților care pot garanta pentru tine. Aici au fost avantajați cei din eșaloanele doi și trei ale fostului regim și mai ales cei din fostele servicii secrete comuniste.

Pe baza relațiilor pe care le aveau, oamenii ăștia au putut să aibă acces la resurse financiare (vezi cazul Bancorex, falimentată tocmai datorită faptului că a acordat împrumuturi imense rețelelor de „băieți deștepți”) și la informații cu privire la privatizări din sectoare profitabile ale economiei.

Acest capital de relații ori social a fost convertit în capital economic iar foștii agenți ai Securității, foștii comuniști și uteciști s-au „pocăit” ori s-au rebotezat „capitaliști.” Ordinea economică post-1990 nu a mers pe direcția modelelor din Vest.

În România (dar și în alte foste țări comuniste), s-a construit un capitalism politic care înseamnă realizarea de profituri uriașe sub protecție politică sau prin înțelegeri necinstite cu puterea politică.

Mulți mari capitaliști autohtoni nu ar fi existat în absența resurselor statului. Averile unora sunt imense dar nici unul din ei nu a inventat iPhone-ul sau PC-ul.

În Rusia, procesul de privatizare din epoca lui Boris Yelțîn a creat oligarhii. Greșim dacă spunem că am preluat rețeta capitalismului de tranziție după modelul ex-sovietic?
Cred că avem multe în comun cu destinele fostelor țări comuniste din regiune. Tindem să ignorăm acest lucru și în general nu prea mai știm ce se mai întâmplă prin Ungaria, Polonia, Cehia sau Slovacia. Și aceste țări au avut și au probleme similare: capitalism politic, corupție, populism, deficit democratic, etc. În privința spațiului ex-sovietic sau al Rusiei, totuși la noi lucrurile stau altfel. Avem mai multe în comun acum, cel puțin la nivelul instituțiilor, cu Vestul. Desigur, ar exista un punct comun cu Rusia.

Văzându-mă preocupat de supraviețuirea miraculoasă a foștilor comuniști și securiști, un amic american m-a întrebat de ce îmi pasă atât cine construiește capitalismul atât timp cât el va fi totuși construit. Katherine Verdery a întâlnit o reacție similară de la un compatriot de al ei. Cred că cel mai bun lucru este să îți citez reacția acesteia, pe care o împărtășesc pe deplin. Ar trebui să ne pese de biografiile noilor capitaliști întrucât, spune ea, „deși serviciile secrete sunt familiarizate cu principiile economiilor de piață, participarea într-o economie globală capitalistă nu le va transforma automat în capitaliști model.”

Rusia, spune Verdery, este formal capitalistă, dar „Putin și aliații săi s-au dovedit a fi capabil de a corupe alegerile prezidențiale din cea mai puternică democrație a lumii și au făcut acest lucru folosindu-se de manevrele standard ale KGB-ului: cultivarea confuziei, dezinformării și a incertitudinii. [Acest lucru] nu prea seamănă cu procesul de ,transformare în capitaliști a agenților serviciilor secrete,’ […] ci, mai degrabă, cu procesul de corupere definitivă ori ultimă a normelor capitalismului vestic.” (Fragmentul este din prelegerea publică susținută de antropologul american la Conferința internațională a Societății pentru Studii Românești, 2018)

Inclusiv în dosarele DNA a existat sintagma publică- demantelarea unor rețele…A fost lupta anticorupție și o luptă împotriva rețelelor clientelare moștenite din vechiul sistem?
O strategie implementată efectiv pentru a lupta împotriva corupției era și este – subliniez, este – absolut necesară în România. Problemele apar și au apărut atunci când lupta anticorupție a devenit cam singura politică publică din țara asta pentru multă vreme. Pe fondul ăsta, instituția responsabilă de anticorupție, DNA, a căpătat o importanță și putere mult mai însemnate decât alte instituții de profil sau nu.

Lucrurile s-au complicat atunci când în joc au fost implicate serviciile secrete, care sunt și așa supra-dimensionate. Personalul din servicii s-a schimbat, securiștii bătrâni s-au retras (cu pensii fabuloase) dar ceea ce s-a perpetuat a fost, în opinia mea, un anumit element din cultura organizațională a defunctei Securități. Mă refer aici la tendința de a controla cât mai mult din societatea civilă și de a se implica în ea. Despre economie, nici nu mai vorbesc.

Se pare că serviciile rivalizează la capitolul antreprenoriat doar cu Patriarhul Daniel. Și acum, după toate dezvăluirile și controversele, încă găsești apropiați ai serviciilor prin diverse comitete și comiții, la diferite ministere și în alte instituții publice. Chestia asta e informație publică, nu invoc zvonuri sau surse confidențiale.

Ca să revin, amestecul justiției cu serviciile se pare că a condus la abuzuri. Cel puțin, protocoalele de colaborare dintre aceste instituții sunt supuse acum scrutinului public și au fost denunțate de unele dintre părți. Însăși conținutul noțiunii „domnia legii” care, la origini, făcea trimitere tocmai la nevoia de protecție a cetățeanului în fața abuzurilor comise de stat a fost denaturat.

Fără îndoială, au existat progrese reale în lupta împotriva corupției în acești ani. Da, se folosea sintagma „demantelarea unor rețele” pentru că așa erau structurate relațiile dintre cei acuzați de corupție. Presupusele abuzuri – vom vedea dacă și câte au fost – aruncă însă o umbră de îndoială asupra acestei lupte. La limită, ne putem întreba dacă nu cumva lupta anticorupție nu a însemnat demantelarea unor rețele doar pentru a fi înlocuite cu altele, fidele sau apropiate de diverși „băieți deștepți” din servicii sau politică.

De altfel, sociologul Ivan Szelényi scria că, deși regimul lui Viktor Orban este de asemenea corupt, „unicitatea sa este dată nu de amploarea corupției, ci de amploarea redistribuirii ori transferării averilor de la vechi proprietari [afiliați altor partide ce s-au aflat la putere după 90 – nota mea] către noi persoane, loiale regimului [lui Orban]”

Și în prezent cred că la noi se dă o luptă de demantelare a rețelelor economice și de putere din timpul lui Traian Băsescu și înlocuire a lor cu noi rețele, fidele actualilor guvernanți.

Totul îmbracă forma unei lupte între „statul paralel” și „susținătorii luptei anticorupție”. Ȋn ambele părți întâlnim oameni care cred sincer în ceea ce fac, protestează, se opun, luptă eroic pe Facebook sau altfel, dar sunt folosiți, în mod abject, lipsit de orice scrupule, de maeștrii păpușari ai celor două tabere.

Datorită acestor motive, nu aș interpreta lupta anticorupție neapărat ca o luptă împotriva relațiilor clientelare moștenite din vechiul sistem. Aceleași relații au fost folosite de ambele tabere; indivizii din aceste rețele, unii cu experiență în regimul comunist, pot fi regăsiți în toate taberele.