Patriotismul românesc e ca shaorma fără carne

Ziua națională este de ani buni un prilej de discursuri sforăitoare, hore, fluturat din stegulețe, soboruri de preoți în punctele-cheie și, desigur, fasole cu afumătură la ceaun. Plus cel puțin o paradă militară, chit că știm toți cum, deși ne dăm mari pe lângă Arcul de Triumf, stăm cam prost în ceea ce privește dotarea, iar un adversar mai acătării ne-ar face praf în mai puțin de 48 de ore.

Una peste alta, 1 decembrie îți oferă un spectacol la scară națională, în care demagogia se împletește cu ridicolul și cu rămășițe de Cântarea României că, na, nu putem lăsa reflexele căpătate în comunism să moară cu una, cu două, ar fi păcat să nu le transmitem generațiilor viitoare.

Anul ăsta e și mai abitir, pentru că, după cum ți-au spus inclusiv reclamele la chiftele și la creme de față, marcăm, cu majusculele de rigoare, CENTENARUL!!! Nu a ajuns o zi, așa că întreg anul a fost un prilej de sărbătoare și de organizat tot soiul de evenimente plătite din bani publici, inclusiv unele cu tematici și denumiri splendide gen Fierul de călcat – istoric, utilitate, rafinament și, I shit you not, Cânepa – trecut, prezent și viitor.

Toate astea ar trebui să îți gâdile patriotismul și să te facă (mai) mândru că ești român, atât prin raportare la 1918, cât și trecând în revistă cei o sută de ani care au trecut de atunci. Nu o să zic că, dacă te lași luat de valul cu centenarul, ești un pinguin manipulabil. Știu că sunt o grămadă de oameni pentru care aniversarea asta contează, iar unii dintre ei chiar fac lucruri admirabile, ca acel fost deputat din primul parlament al Republicii Moldova care, la 77 de ani, s-a apucat să meargă 550 de kilometri pe jos, până la Alba Iulia.

Îți voi spune, însă, că mie centenarul nu îmi provoacă niciun fel de entuziasm ci, din contră, simt cum mă ia lehamitea. Momentul 1918 a fost unul dintre cele mai importante din istoria românilor, iar oamenii acelei epoci au fost excepționali, însă aniversarea sa găsește România într-o stare jalnică, așa că mi se pare jenant să cauți să te validezi doar cu vorbe despre ea.

Nu are niciun rost să intru în detalii, pentru că știi și tu prea bine, din presă și din experiența proprie, cam cum stăm.

O clasă politică infiltrată până la cel mai înalt nivel de indivizi cu probleme penale.

Un păienjeniș sufocant de cumetrii și amantașlâcuri, o adevărată conspirație a imbecililor care se promovează unul pe altul în poziții cheie și fac, împreună, un zid opac al mediocrității.

O migrație depășită doar de cea din Siria.

Tineri de 30 și ceva de ani – crescuți, așadar, în democrație – care adună bani pentru doamna educatoare sau învățătoare, nu pentru că li se cere sau pentru că le face plăcere, ci din servilism.

Șefi-dumnezei, angajați la stat cărora le este frică până și să dea un like pe Facebook, dar nu le este rușine de lașitatea lor, îmbogățiți pe spinarea statului care îi insultă pe ceilalți cu „săracilor!”.

Mui și Dumnezei și futu-ți morții mă-tii în trafic, pentru că ai o infrastructură de lumea a treia, spitale infestate din care ieși cu nosocomiale, securiști pe stil vechi și pe stil nou ajunși la vârful unor instituții-cheie etc. etc. etc.

Amintește-ți imaginile de la sfințire: o armată de prelați îmbrăcați în aur, slujind sub ochii unei îndoielnice elite în timp ce afară, în spatele gardurilor și sub ochii vigilenți ai jandarmilor, aștepta, smerită, gloata. Totul într-un șantier dezolant, înconjurat de clădirile monstruoase, care făcuseră parte din utopia de inspirație nord-coreeană a lui Ceaușescu și care, împreună cu vremea mohorâtă, întregeau tabloul de post-comunism medieval.

Da, a fost perioada aia care a început cu 1918 – Unirea, Versailles, Constituția de la 1923, diplomația lui Titulescu – și, mai târziu, rezistența anticomunistă din anii ’50, Revoluția, Piața Universității, aderarea la NATO și la UE. Dar au fost și explozia legionară și participarea la Holocaust, regimul lui Antonescu, Comunismul, exploatarea de la Canal și experimentul Pitești, totul până la întunericul din vremea lui Ceaușescu, și chiar Mineriadele.

Înainte de comunism, chiar din 1918, România a ignorat dezideratele exprimate în Rezoluția de la Alba Iulia, atât pe cele privitoare la drepturile minorităților – lucru pe care maghiarii îl reproșează până în ziua de azi majorității – cât și cele referitoare la români.

Cetățenii provinciilor care s-au alipit României au fost trădați, nu o dată, de aceasta și gândește-te doar la 1940, când nordul Ardealului, Basarabia și nordul Bucovinei au fost cedate fără să se tragă un foc de armă. Mai mult, istoricul Oliver Jens Schmitt povestea într-o conferință că funcționarii veniți în Transilvania din Regat și-au pus familiile la adăpost cu mult înainte de dictatul de la Viena, ceea ce înseamnă că știau că nici nu se va pune problema unei rezistențe.

Cu Basarabia a fost și mai rău: românii de acolo au fost abandonați în ’40, în ’45 și nici acum Bucureștiul nu pare să moară de grija lor, având în vedere susținerea încăpățânată și chiar promovarea în Europa a unui regim oligarhic cu tendințe autoritare și mafiote.

Am citit, când eram puștan, că, pe la 30 de ani, Cezar a plâns că se gândea că, la vârsta lui, Alexandru cel Mare cucerise deja lumea. Împins și de această imagine a măreției trecute (la fel cum Alexandru fusese motivat și de imaginea eroismului lui Ahile, așa cum îl cântase Homer), Cezar a reușit să schimbe lumea într-un mod în care au făcut-o, de-a lungul istoriei, foarte puțini oameni. Da, știu, Cezar a fost un populist care, după ce a declanșat un război civil, a fondat un regim autoritar, dar nu din simpatie pentru astfel de lideri autoritari mi-a zburat gândul la povestea cu Alexandru.

Lecția pe care o văd aici este cea a raportării la trecut ca la ceva pe care se poate construi și poate fi depășit. Altfel, totul se reduce la festivisme și vorbe goale care ne vor aminti, din nou și din nou, de Caragiale.