Sunt un tip căruia îi plac filmele Twilight și e timpul să-ți zic de ce

Articolul a apărut inițial pe VICE Canada.

Trebuie să fac o confesiune: am cumpărat discurile Blu-ray cu Twilight Saga, am citit toate cărțile și, până în ziua de azi, sunt de partea lui Jacob. Pot recunoaște acest lucru cu toată sinceritatea, cu riscul că afirmația ar putea să mă compromită pe viață.

Eu știu că sunt mai mulți ca mine răsfirați prin lume, care se prefac, de dragul societății, că filmele extrem de siropoase, bazate pe romanul lui Stephanie Meyer despre o idilă vampirică, sunt detestabile. Tinerii ca mine se prefăceau că sunt duși cu forța la cinema de prietenele lor, la cea mai penibilă romanță. Iar eu, eu urma să devin regizor. Pur și simplu nu înțelegeam, eram confuz de simpatia mea față de această telenovelă pentru adolescente.

Partea și mai amuzantă e că nu pot să spun că eram fan al romanelor înainte să apară filmele. Asta pentru că, în primul rând, nu am făcut parte din publicul țintă al seriei Twilight (mai exact, fete de 13 ani), iar, în al doilea rând, genul nu era încă atât de popular. Încă nu apăruseră Vampire Diaries, Hunger Games sau Divergent, ca să existe o bază de comparație. Dar fanele minore ale romanelor Twilight au creat o frenezie literară, de care nu prea aveai cum să scapi.

În metrou vedeam fete cum citeau romanele, auzeam despre cum se închideau mall-urile când veneau actorii la un eveniment, până și în cercul meu de prieteni, tipele vorbeau despre asta, deși se știa că am o slăbiciune pentru vampiri, vârcolaci și chestii paranormale. Ce să vezi, la scurt timp, am ajuns să mă închid în dormitor și să citesc acest jurnal de adolescentă despre viața plictisitoarea a Bellei Swan, care întâlnește un vampir plictisit Edward Cullen, și, băga-mi-aș, am ajuns să trag de paginile alea de parcă erau stropite cu heroină.

Momentul ăla din 2008: a fost ca un act de rebeliune, în care mi-am lăsat garda șovinistă jos și am participat în tăcere la nebunia adolescentină, tapetată de romantisme kitsch.

„Eram sigură de vreo trei lucruri: primul, Edward era un vampir. Al doilea, exista o parte din el, și nu știam cât de dominantă ar putea fi, care tânjea după sânge. Iar al treilea lucru, eram îndrăgostită de el, necondiționat și irevocabil.”

Și creaturi mitologice siropoase, pe placul adolescenților: vampiri care strălucesc ca diamantele de la expunerea solară, bineînțeles, drama unei iubiri interzise cu un om, pentru că, na, el voia să o sugă, amândoi arătând ca niște supermodele. Toată lumea din filmele asta arătau sculptați, cu un păr perfect și o expresie conturată, injectând hormoni în experiența unui tânăr stângace și sentimental până la confuzie.

Nu m-au prins niciodată filmele pentru adolescenți din anii '90, majoritatea fiind flick-uri horror, de genul I Know What You Did Last Summer, Idle Hands, The Craft și Scream. Filmele astea ascundeau teme de adolescență sub o perdea de erotism/sexism horror, iar asta mi s-a părut ceva destinat sexului masculin. Twilight are o sinceritate atât de siropoasă, deși e filmul cel mai puțin progresist, care a dus la succesul incredibil al francizei. Rivali romantici neașteptați și noi dinamici de familie, film după film, îți strângeau inima, așa cum a rezumat și Quentin Tarantino în „History of Horror series„ de Eli Roth, despre cum ar fi ca un bărbat în toată firea să se simtă ca o fetiță de 13 ani.

Țin minte și acum când eram la cinema, încercând să par enervat, cu o prietenă apropiată lângă mine, care nu era deloc stânjenită de faptul că-i plac filmele. Ea nu a știut niciodată cât de mult mi-au plăcut, dar am stat acolo liniștit, apreciind ideile care m-au condus la romane, am simțit aceeași noutate înviorătoare, ceva ce mi-a plăcut în calitate de critic, atât de similare primelor momente când m-am uitat la 90210, seriale despre copii albi privilegiați. În paralel, Twilight are o direcție diferită, a unei „realități” mai inocente, mai străine, stânjenitoare și reală pentru un demografic pe care nu m-aș sinchisi să-l înțeleg.

Twilight nu avea niciun interes să disturbe atracția Hollywood pentru cel mai ușor de manipulat segment al populației. Iar, datorită acestui lucru, combinat cu mania și reacția critică, care i-a adus un punctaj bunicel pe Rotten Tomato, s-a calificat mai mult decât suficient pentru batjocura ce a urmat.

A fost clar destinat adolescentelor și a prins atât de bine. O mișcare îndrăzneață, ținând cont că adolescente reprezintă demograficul pe care s-au făcut cele mai mari mânării și subestimări. Evident, Twilight a ajuns o pradă ușoară pentru orice critic puritan care vrea să se afirme prin demontarea filmelor penibile. Totuși franciza a ales să ignore criticile și să mențină vraja asupra adolescentelor cu patru filme.

Pe lângă scenariul stupid, un lucru pe care l-am apreciat la Twilight, ca bărbat heterosexual, este încăpățânarea de a nu se conforma unui stereotip masculin de divertisment. (Regizorul Catherine Hardwick s-a luptat cu producătorii care își doreau ca primul film să fie mai atrăgător pentru băieți.) Înainte de franciza asta, ideile mele despre consumul media erau în mare parte tipic masculine.

Alegerea de a evita filmele pentru tineri, sau să ascult Britney Spears, a fost un reflex de hiper-masculinitate. În perioada în care încercam să înțeleg obsesia mea pentru Twilight, am reușit să disec definiția socială a masculinității, moment meu în care, ca băiat, e ca și cum m-am jucat cu păpușile. Faptul că mi-a plăcut un film pentru tineri nu era în antiteză cu natura mea, așa cum am crezut, ci era o chestie la fel de naturală ca dragostea dintre un vampir și o adolescentă.

Urmărește-l pe Noel Ransome pe Twitter.