Chestii

Am vizitat Las Vegas ca să văd viața bogaților la care visează românii

Mai am viză până în 2019 și, după articolul ăsta, sper să nu mi-o interzică.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
14.1.18
las vegas
Am stat lângă fetele astea 20 de minute. Au făcut vreo 10 dolari. Toate fotografiile sunt ale autorului

Las Vegas e magic. Doar așa poate fi descris și așa e corect să vorbești despre el. E un loc pe care trebuie să-l vizitezi în viața asta și la cazinourile sale ar trebui să dai măcar o dată faliment. În egală măsură, este un oraș cât un bulevard, că tot ce e dincolo de Strip nu contează, nu intră în sclipiciul de film și nici n-are istorie (atât cât poate avea un oraș ca ăsta). Acolo unde New York te cucerește cu zgârie-nori imenși, Las Vegas îți ia ochii cu hoteluri, cazinouri și lumini care fac noaptea albă.

Publicitate

N-am prins nebunia din anii ‘90 sau pe cea de dinaintea intrării în Uniunea Europeană ca să știu cât de mari erau cozile la viză pentru SUA. Eu mi-am primit-o în 2014, cu o invitație de la o companie americană, și coada a fost destul de mică. De-atunci am folosit-o ca să ajung de câteva ori în America și în Las Vegas de două ori. Și acum, după ultima excursie, îmi dau seama că e singurul oraș care m-a făcut să-l urăsc și să-l iubesc în egală măsură.

Îmi displace că în el n-ai ce să vezi, ce să faci, dacă nu ești pasionat de jocuri de noroc, dar este cuceritor cum luxul, sărăcia și imigranții de tot felul s-au adunat între munți, în deșert. Firesc, de fiecare dată am ajuns aici cu diverse scene din filme americane în minte. Ba chiar anul trecut, după prima excursie, am văzut Casino ca să-mi dau seama ce-am ratat și ce-am prins. Anul ăsta am stat mai mult de-o săptămână și am explorat mai mult. Sau așa am crezut c-am făcut.

America nu-i Europa, ceva ce eu încă n-am învățat

1515938135883-Las-Vegas-ca-roman-10

Acolo e Parisul.

Anul trecut, după vizita în Los Angeles, am zis că americanii sunt cumva ca noi și cumva extrem de diferiți. Senzația asta a persistat și acum, când m-am plimbat și mai mult pe străzi, prin zone diferite și a trebuit să interacționez cu mai mulți oameni. Până la oameni, să-ți zic însă ce-i cu orașul ăsta.

Las Vegas are două zone de interes: Las Vegas Strip (bulevardul banilor) și Downtown Las Vegas, adică centrul orașului (sau al vechiului oraș) cu strada Fremont. Aici se adună cerșetori, cântăreți, oameni care fac giumbușlucuri pentru bani sau branduri care să-și facă reclamă. Atracția e un tunel cu LED-uri, luminat noaptea, pe sub care trec oameni pe tiroliană. Una imensă, lungă, în care s-ar da orice om.

Eu mi-am început șederea la hotelul Four Seasons, de la Mandalay, adică fix unde a fost un atac armat în octombrie. Da, celebrul atac din Las Vegas, când un american mândru c-are arme a tras în oameni care asistau la un concert. Schelele scenei încă sunt acolo, hotelul și-a reparat geamurile și n-ai zice că s-a întâmplat nimic violent și criminal acolo, dacă n-ai ști. Recunosc că asta mi-a dat o senzație de nesiguranță, să știu că undeva un american cu drept de-a purta armă chiar are o armă cu el. Din fericire, cel puțin cât am stat eu, a fost o teamă nefondată c-ar și folosi arma ca să ucidă.

Ce n-am învățat eu încă cu America e că cetățenilor le place să vorbească mult și degeaba. Intri în magazin sau restaurant și auzi: „Hey, how are you?”, în timp ce prestatorul de servicii nici nu-ți dă atenție, dar se asigură că știi că te-a băgat în seamă. După două momente în care chiar am încercat să răspund serios am rămas doar la „okay”. Acest small talk m-a bântuit însă în Lyft, acel Uber mai ieftin despre care vorbeam și în Los Angeles.

Publicitate

Cum nu duc chiar viață de american, am ales Lyft Line, care presupune că împarți mașina cu altcineva și e mai ieftin. Din vreo 10 curse cât am făcut prin Las Vegas, de opt ori am împărțit cursa și fiecare dintre ceilalți utilizatori aveau chef de vorbă. Nu înțeleg de unde vine cheful ăsta de vorbă. De fiecare dată am răspuns monosilabic și-au continuat cu șoferul ca și cum era unchiul Gicuță sau mătușa Liliuța cu care nu s-au mai văzut de mult. Sau poate sunt eu nașpa și n-am vrut să fiu prietenos. Oricum, mă ucide chestia asta cu small talk.

Las Vegas e un aspirator de bani, chiar dacă nu bagi la păcănele

1515938364185-Las-Vegas-ca-roman-9

Toate brandurile mari sunt aici. Cu prețuri pe măsură.

Am făcut greșeala să nu scot cash și să plătesc cu cardul. Merg fără griji cardurile din Europa și asta e problema: cheltui fără să-ți dai seama. Am intrat în magazinul Coca-Cola și-am ieșit de-acolo cu un bon de 45 de dolari și-o pungă cu mărunțișuri. Am intrat în magazin de suveniruri și-am plecat cu câțiva magneți, o păpușă pe arc cu cap de mort și trei chipsuri de cazino și am mai lasat 37 de dolari. La restaurant nici nu mai zic, sari lejer de 20 de dolari, dacă nu preferi fast-food.

Apoi, am folosit Lyft ca să ajung dintr-o parte în alta după ce-am plecat de la hotel. Am stat în casa unui cubanez, la vreo oră și ceva distanță de locul în care trebuia să fiu în fiecare zi. Drumul ăsta n-are autobuz (de metrou nici nu mai zic) și am apelat la acest taxi digital. Nicio cursă n-a fost mai ieftină de 14 dolari. Bine, taxiul clasic e și mai scump. Ce vreau să zic e că într-un oraș ca ăsta e nașpa să n-ai o măsură fizică la bani, că riști să cheltui mai mult decât ai putea duce. Nu, încă n-a trebuit să spăl vase.

Las Vegas e însă și o gaură neagră a atenției. În stânga, în dreapta, în sus și-n jos e ceva care să-ți fure ochii. Sunt imitate în orașul ăsta orașe mari din lume (sau Europa): Paris, Roma sau New York. Sunt și elemente de Disneyland, acolo unde sunt și fântâni cu jocuri de lumini. E totul pe bază de beculețe, culori, luciu și carton. Carton, pentru că totul e proiectat să fie ușor de renovat, demolat sau reconstruit.

Așa ai un bulevard întreg, de parcurs în cam o oră jumate pe jos, în care să fii fascinat de tot felul de jocuri de lumini. Iar în Caesars Palace ai în mall culoare care imită străzi, de la pavaj la cer. Între bulevardul ăsta și centrul vechi al orașului ai capele fictive în care te poți căsători cu binecuvântarea lui Elvis. Costă 200 de dolari. Mai dai 45 de dolari pentru poze, dar îți pun la dispoziție și o mașină roz.

Când e zi, aspiratoarele de atenție sunt trucurile cu care câțiva trubaduri încearcă să-ți ia niște bani.

Sunt fete sumar dezbrăcate care te invită la poze. Sunt bărbați îmbrăcați în costume murdare de supererou care te invită la poze. Apoi sunt cei care îți vând nimicuri cu o tactică pe care am mai văzut-o în Roma. În ultima zi am remarcat un asiatic îmbrăcat în călugăr budist care oferea nu știu ce simbol auriu. Eu l-am refuzat, dar un cuplu de lângă mine l-a acceptat. Le-a pus în mână icoana, le-a tras pe încheieturi niște brățări, le-a dat un carnețel în care ei să semneze și le-a cerut 15 dolari. N-aveau cash. A scăzut la 10 dolari și le-a arătat unde e bancomat. Ei au refuzat. A scăzut și el la cinci dolari. Ei au zis pas, așa că el le-a luat imediat brățările și-a plecat în treaba lui.

Cubanezul care m-a învățat ce-i cu visul american

1515938396962-Las-Vegas-ca-roman-1

Vedere de la casa gazdei mele.

Am făcut mișto în articole despre cum visul american e, așa, un moft. Am greșit eu, pentru că visam la viață pe Wall Street, la bani, piscine și vile imense. Luis, cubanezul de vreo 30 de ani la care am stat prin Airbnb, mi-a explicat cum e pentru el: și-a luat cu credit o casă de vreo 100 000 de dolari, are o mașină (japoneză), iubită cu care are și un copil, și un loc de muncă la cazino. Pentru el, venind din Cuba, e un trai suficient de bun cât să trăiască visul american.

Un mare moment din discuție a fost când a pomenit cu entuziasm că are acces la Netflix, seriale Amazon sau alte servicii on demand. Totuși, n-am găsit cont de Netflix, ceea ce mă face să cred că-l bucură mai mult accesibilitatea decât că și profită de așa ceva.

Publicitate

Ironia face că la final, în ultima zi, spre aeroport, am mers în Lyft cu o cubaneză. Eu i-am zis că nu-mi place America, ea mi-a zis că e ce căuta: libertate, capacitate de-a face credite, lucruri de cumpărat și posibilitatea de-a căuta să aibă bani prin orice îndeletnicire. I-a mers, cred.

America respectă la sânge regulile (chiar dacă par stupide)

1515938439826-Las-Vegas-ca-roman-28

Viața la aparate nu e ușoară, cred.

În Republica Moldova am dat în 2016 de-o situație stupidă: nu puteai fuma pe terasa unui restaurant, dar dacă te duceai la un copac doi metri mai încolo puteai. Nu credeam că ceva o să bată acel moment, dar s-a întâmplat în Las Vegas. La un restaurant din Downtown nu se fuma pe terasă, care ocupa un metru jumate din trotuar, dar puteai fuma fix lângă gardul care delimita terasa. Asta după ce mi-a cerut buletinul, să se asigure c-am 21 de ani.

Țin cu dinții la reguli, mai puțin în cazino. Deși e spațiu deschis, acolo se fumează, bea și se face, în principiu, cam ce vrei. E și de înțeles, cumva, că acolo se joacă pe mize mari, nu pe reguli, sănătate sau alte mofturi.

Aceeași Americă pe care am întâlnit-o în Lyft mi-a mai dat senzația că vrea să-ți pese de ea. Mulți dintre șoferi se plângeau de mărunțișuri din viața lor și voiau să fie ascultați și compătimiți. Unul se plângea că un utilizator i-a vorbit urât. Altul c-a plouat (prima dată în ultimele cinci luni) și ceilalți șoferi habar n-au să conducă pe ploaie. Alta era nervoasă că aplicația dă rateuri, că asta îi strică ei ziua, că ea încearcă să facă o treabă bună. E o nevoie zgomotoasă de-a vorbi și de a-și spune problemele, cam cum e la taximetriștii de la noi.

Și americanii prestatori de servicii mai sunt și curioși. În ultima zi am vizitat un magazin tematic. La casă, într-un schimb de bani și produse care a ținut cam trei minute, s-a apucat casierul să mă întrebe de unde sunt, cu ce ocazie pe la ei, cum e Europa, există România?, cum mi s-a părut țara. Cred că ține de small talk, încă nu m-am prins, dar pare o politețe falsă.

M-am ales din Las Vegas cu un jeton de cazino, un SIM de telefon și o mulțime de poze ca să-mi aduc aminte cum arată un oraș în care domină chestiile bombastice pentru turiști și luatul de bani de la iubitori de jocuri de noroc.