Oamenii ăștia mi-au povestit cele mai dubioase lucruri pe care le-au văzut când erau sparți

Scopul drogurilor halucinogene este să te facă să vezi chestii dubioase. Câteodată lucrurile alea sunt mișto, alteori sunt exact opusul, iar câteodată îți pot schimba irevocabil percepția asupra realității. Personal, cel mai dubios lucru pe care l-am văzut drogată a fost o adunătură de elefanți roz în timp ce eram sub influența unui anestezic foarte puternic pe bază de morfină pentru o intervenție care presupunea să-mi fie băgată o cameră în cur. (Clișeu, știu).

Pentru alții, experiențele pe droguri au fost mai puțin bizare și mai mult ca cele din Fear and Loathing. Am vorbit cu oameni despre cele mai dubioase lucruri pe care le-au văzut sub influența drogurilor.

Halloween-ul trecut, am luat puțin acid pe la ora 4 dimineața și am avut parte de o dimineață minunată rostogolindu-mă în nisip pe o plajă pitorească. Nimic prea intens – acidul a fost puțin copleșitor, ca să fiu sinceră. Odată cu trecerea efectului mi-am văzut de zi, lenevind, îngrijindu-mă de o mică mahmureală. Pe la apus, m-am decis să plec la o plimbare pe plajă și am văzut cum unul dintre câinii rezidenți mânca ceva adus de valuri – un delfin mort. În timp ce stăteam acolo după acid, nedormită, mai mulți câini din zonă au venit să se înfrupte din delfin.

Simțindu-mă puțin rău și neputând să procesez ce vedeam, m-am târât înapoi în camera comună de cămin, unde totul a devenit o nebunie dată dracului. Din neant, după cele 16 ore de când luasem acidul, am început sa halucinez într-un hal cum nu mi se mai întâmplase niciodată. Camera a început să se topească și să mă tragă sub ea, patul s-a transformat într-un mare ochi pe care îl călăream prin propria conștiință. Mi-am rugat soțul să oprească toată treaba asta. Halucinam ca o nebună: Pluteam pe mare… o mare făcută din câini, câinii mâncau delfini, delfinii mâncau câinii care mâncau delfinii care mâncau câinii și tot așa. M-am pierdut într-un oraș cu ochi care sângerau și hoinăreau pe acolo de ceea ce părea a fi o viață întreagă. Soțul meu s-a transformat într-un clovn nebun cu un nas de Pinocchio în timp ce încerca să mă calmeze. Totul corpul meu a început să se convulsioneze violent pentru un timp înainte să devin paralizată.

Cam la fiecare 15 minute sau ceva de genul ieșeam din trip și reveneam în cameră, unde puteam să iau o gură de aer și să-l aud scurt pe soțul meu încercând să mă liniștească, iar apoi eram târâtă din nou în ceea ce am crezut într-un final că va fi moartea mea. După două ore din acest iad mi-am acceptat soarta cea groaznică când deodată mintea mea și-a încetat vorbăraia aberantă și a fost înlocuită cu ceva ce am crezut că este sufletul meu sau un fel de înger dubios. Mi-a vorbit printre viziunile mele nebune și m-a asigurat că au un fel de sens și lecții pentru mine. Mi-a spus secrete despre viitorul meu și m-a avertizat să mă opresc din fumatul de iarbă. Într-un final am putut să-mi mișc din nou corpul, viziunile au încetat până în punctul în care halucinam doar cu ochii deschiși și am reușit să cad într-un „somn” ciudat. M-am trezit a doua zi simțindu-mă a naibii de confuză și epuizată și am decis să mă îndrept către plajă ca să-mi liniștesc anxietatea… la timp ca să văd un alt delfin eșuat și un câine flămând așteptându-și micul dejun.

Am fost la o petrecere în Suffolk când aveam 16 ani. Luam niște boabe, lucru pe care l-am mai făcut de nenumărate ori înainte, dar în timp ce făceam asta, un tip mi-a pus mie și unui prieten o picătură de acid pe limbă. La început a fost totul calm – dansam lângă boxă și mă simțeam bine. După un timp, am stat jos și am început să discutăm și m-a luat deodată valul rău de tot. Îmi amintesc că totul arăta de parcă cineva mi-ar fi turnat cerneală de obsidian în ochi care mi se tot scurgea. Apoi când s-a dus eram în plin efect al acidului. A început cu mine gândindu-mă că bucățile de spațiu de pe jos unde nu creștea iarbă erau de fapt cadavre peste care trebuia neapărat să calc, apoi ne-am speriat cu toții și ne-am gândit că trebuie să părăsim petrecerea și să mergem să stăm pe plajă singuri ca să vorbim și să „avem puțin spațiu”.

Doar am stat acolo și am râs la cer pentru ore întregi, nu neaparăt despre ceva anume legat de el, doar despre cum arăta. La un moment dat m-am uitat la prietenul meu care se transformase brusc în Crash Bandicoot, cu ochi de desene animate și limbă imensă. Am continuat să mergem și-mi aduc aminte că mă uitam la iarbă și avea un întreg strat de trepiede strălucitoare în culorile curcubeului frumos aranjate unele peste altele, acoperind întreaga suprafață. Apoi m-am uitat la un boschet și frunzele au început să se transforme în șerpi, dar nu aveau ochi sau ceva; erau pur și simplu șerpi lichizi de un verde intens.

La final, a trebuit să o rog pe maică-mea să vină să mă ia și i-am pus celui mai bun prieten de pe bancheta din spate a mașinii clasica întrebare: „o să mor?”. Mi-a spus că voi fi bine după ce dorm: am făcut-o și m-am trezit complet schimbat – m-am simțit curat în cap. Încă mai am tripuri de atunci, sincer.

Odată am stat toată noaptea trează pe 2cb, holbându-mă la pisica unui prieten fiindcă lăbuțele sale se transformaseră în mici rotițe. Așteptam să se miște ca să văd rotițele în acțiune, dar doar stătea acolo pe rotițele ei pentru ceea ce părea a fi ore întregi. În realitate probabil că de fapt erau doar câteva minute – nu-mi imaginez o pisică să stea nemișcată preț de șase ore, dar mie îmi părea o eternitate.

Am tras pe nas jumătate de gram de ketamină într-o singură linie când îmi așteptam prietena care se dusese să-mi aducă iubitul de la gară. Atenție: asta se întâmpla în epidemia de K din Londra de est din 2008, când comportamentul ăsta monstruos era complet acceptabil. În timp ce era plecată m-am trântit într-un scaun din camera ei, holbându-mă la un șir de pungi de sub birou, care toate făcuseră fețe și vorbeau cu mine despre experiențele lor de viață ca pungi. Toate aveau personalități diferite și purtam o întreagă discuție cu ele în cap. Până s-a întors prietena mea cu iubitul meu eram într-o gaură de K de nivel mediu, bombănind ceva despre cum ar trebui să fie mai drăguță cu punga ei cea roșie.

Prima și singura dată când am luat ciuperci eram în Amsterdam și aveam 18 ani. Fiind tânăr și prost, am decis să mănânc o cutie întreagă și totul a luat-o pe o pantă descendentă. Am început să am halucinații cu cele mai oribile căcaturi: un poster cu o reclamă pentru o expoziție renascentistă s-a transformat într-o imagine cu sute de demoni soldați din iad care veneau să mă omoare cu furci; un bărbat dintr-un bar care încerca să vorbească cu mine s-a transformat într-un porc cu coarne; eram sută la sută sigur că-mi pierdeam mințile. Prietena mea a trebuit să mă țină de mână pe parcusul întregului trip: de fiecare dată când îmi dădea drumul începeam să țip incontrolabil. Toată faza a durat cam șase ore, în ciuda eforturilor mele să o opresc prin consumul a vreo 4 litri de suc de portocale. Încă nu mi-am făcut curaj să mai încerc ciuperci.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.