Motivul pentru care anumite copilării sunt așa de stresante

Când o persoană într-o relație își ia un amant, se formează un triunghi amoros. Această nouă constelație schimbă relația de cuplu și redistribuie o parte din energie care de altfel ar fi rămas între ei, asupra unei a treia persoane. Dar psihiatrul Murray Bowen, un pionier în conextul terapiei de familie, acum decedat, credea că triunghiurile au o tendință de a se infiltra și în alte aspecte ale vieții familiale. Când un copil se naște într-o căsnicie încordată, de exemplu, acel copil devine a treia persoană și absoarbe în mod natural o parte din stresul relației părinților și slăbește intensitatea problemei dintre ei.

Triunghiurile, ca să fiu clară, nu sunt un termen psihologic, spune Laura Brooks, un lucrător social clinician și membru la Bowen Center for the Study of the Family. Este un proces natural de a atrage o a treia persoană într-o diadă încordată ca să redistribuie stresul la un nivel mai larg între persoane și să se ajungă la un sentiment mai adecvat de echilibru. „Un sistem familial este unul natural unde mare parte din ce se întâmplă este automat; folosirea triunghiurilor pentru redistribuirea anxietății în sistem este un proces automat natural. Nu este patologie”, spune Brooks.

Teoria triunghiurilor a lui Bowen a fost inițial bazată pe relația mamă-tată-copil, dar de atunci s-a aplicat și la alte grupuri, cum ar fi cei din ariile de afaceri și sociale. Este una din cele opt concepte din teoria sistemelor de familie, care se trage din modelul de fundație al dinamicii familiale de la începutul anilor 1950.

Alt pionier al sistemelor familiale, Salvador Minuchin, a propus că ar fi trei moduri de bază prin care triunghiurile au luat naștere în familii. În primul, copiii răspund la stresul din relațiile nerezolvate ale părinților cu simptome fizice – cum ar fi să plângă sau să vomite – ca să-i unească pe părinți în efortul de a face față unei noi probleme care i-ar putea deraia de la propriile lor lucruri. Când copilul este îndeajuns de mare ca să poată să vorbească, apare o a doua oportunitate pentru formarea unui triunghi: Părinții se pot critica unul pe celălalt în fața copilului, probabil ca să elibereze stresul sau să-și convingă progenitura să aleagă o parte. În final, Minuchin a teoretizat că un triunghi poate de asemenea să se formeze când un părinte nesatisfăcut are o aventură extraconjugală, formând și un „triunghi amoros” și un al doilea triunghi, în care copilul devine stâlpul emoțional pentru părintele infidel.

Ce au ambele scenarii în comun este că forțează atenția copilului în afară în loc de interior, micșorându-i abilitatea de a forma un sentiment solid de sine, care s-a demonstrat a fi un indicator al unei vieți sănătoase și pline de sens. „Sinele iese la suprafață în măsura în care nu este multă anxietate proiectată asupra copilului, iar acesta o absoarbe și se racordează la mediul exterior mai mult decât în sine însuși”, spune Brooks.

Cercetările recente au aplicat teoriile despre sistemele familiale ca să exploreze cum rolurile copiilor în triunghiuri pot avea un impact negativ. Un studiu din 2016 a adunat informații despre experiența a 15 copii cu vârstele cuprinse între 11 și 16 ani care au fost implicați în triunghiuri familiale. Au spus că s-au simțit „invizibili”, prinși în mijlocul problemelor părinților și că s-a pus presiune pe ei ca să aleagă o tabără.

Și, deși Brooks, care aplică teoria Bowen în munca de psihoterapeut, spune că e normal să simți furie când realizezi că ai fost un participant neștiutor într-un triunghi părinte-copil, iar blamarea părinților poate mai degrabă să reîntrețină dinamica decât să o micșoreze. În schimb, își direcționează clienții să facă o muncă pe care Bowen a numit-o „diferențierea sinelui”.

Pentru că adulții care au avut parte de triunghiuri în relațiile familiale timpurii sunt atât de obișnuiți să fie absorbiți și atenți la nevoile emoționale ale altora, au lacune despre propriile lor dorințe și nevoi, și devin dependenți de opiniile altora când trebuie să facă alegeri personale.

„Diferențierea sinelui este despre stabilirea unor scopuri definite de sine în loc să te prinzi în procesele relațiilor din jurul tău care îți ocupă toată viața prin reacțiile pe care le ai și felul în care te definești prin ele”, spune Brooks. „Este vorba despre gradul în care poți fi mai clar asupra cine ești, ce vrei să faci cu viața ta și cum să acționezi chiar dacă s-ar putea să nu ai nicio susținere.”

Sfatul lui Brooks pentru membri unui triunghi care vor să se oprească din a mai absorbi stres parental este să te gândești la cum arăți și te simți când ești cel mai mult tu însuți, și să identifici ce te împiedică să fi acea versiune a ta când ești cu părinții. „Adesea, ce te împiedică este frica de a nu-ți răni sau supăra părinții”, spune Brooks.

Iar diferențierea trebuie să se întâmple la locul crimei – în triunghiul original, unde a apărut problema. Deci, deși ar fi mai tentant să te scoți din triunghi cu totul, Brooks spune că asta va duce doar la replicarea aceleiași dinamici cu alte relații apropiate. O fiică matură care rupe contactul cu părinții cu care a format cândva un triunghi are șanse mari să joace din nou aceleași aspecte nesănătoase ale rolului pe care l-a avut în triunghiul original cu alte relații apropiate. Când acele relații devin tensionate, are mai degrabă tendința să le facă față prin ruperea contactului în loc să confrunte problema.

Să te retragi cu totul este o oportunitate ratată de a face eforturile pentru a-ți crea un sens clar al sinelui, un proces care, deși provocator, promite să producă beneficii. Deși s-ar putea să nu fie mereu posibil, Brooks spune că trebuie să ne îndreptăm atenția asupra modului cum funcționăm în acel sistem, lucru care implică să-ți recunoști propriul rol în el și să începi să schimbi comportamentele asociate cu asta.

Dar ar trebui să te aștepți și la impedimente.

„De fiecare dată când cineva face o mișcare să se definească sau să devină mai responsabil cu el însuși în loc să se lase absorbit de lucruri, va întâmpina rezistență din partea sistemului. Nu fiindcă ceilalți oameni din sistem sunt răi, ci pentru că lumea face un pas înapoi automat. Este un efort să păstrezi lucrurile la fel”, spune Brooks.

Să te gândești la triunghiul familiei ca la un sistem care este rezistent natural la schimbare s-ar putea să nu facă munca diferențierii de sine ușoară, dar ar putea fi o modalitate propice de a reduce nevoia de a blama și a arăta cu degetul. Și eventual să înveți să schimbi atenția înapoi către tine.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.