În analele folclorului despre crime din America, numele mari și personalitățile supradimensionate precum John Gotti și Whitey Bulger se găsesc pe toate gardurile. Dar puțini se pot compara cu gangsterul pur – cu o lungă istorie a influenței pe străzi – Carmine „Șarpele” Persico. Tipul a preluat conducerea puterii mafiote cam prin 1973 și nu s-a uitat niciodată în urmă. A condus familia de mafioți Colombo, din New York, într-o formă sau alta, chiar și după ce a fost condamnat la 139 de ani de închisoare în 1986 și '87 pentru înșelătorie, extorcare, mită, jocuri de noroc și trafic de droguri.
În cartea lor în curs de apariție, Carmine Șarpele: Carmine Persico și familia lui mafiotă criminală, Frank Dimatteo – care a crescut în mafie – și Michael Benson, care studiază criminalitatea, explorează viața legendei (încă vie). De la zilele sale de dur în curs de afirmare pe străzi – a fost acuzat de crimă la 17 ani – la trădarea infamului Joseph „Crazy Joe” Gallo și până la ascensiunea sa ca șef al unui clan mafiot, se spune despre Persico că e unul dintre puținii care au rămas loiali codului sfânt Omertà. VICE a stat de vorbă cu Dimatteo și Benson ca să afle cum și-a câștigat Persico reputația în mafie, de unde venea, de fapt, numele lui, cum și-a păstrat puterea (oricât s-ar fi diminuat) atât de mult timp și cum va fi ținut minte.
VICE: Cu cât citesc mai mult despre Persico, cu-atât mai puțin mi se pare că a fost vrăjit de viața asta sau că a trebuit să fie antrenat ca să devină gangster. A fost așa dintotdeauna, nu?
Frank Dimatteo: Carmine a răsărit pe străzi de foarte mic. Era într-o bandă locală, Băieții Garfield. Un tip mărunțel, pasional și dur. S-a afirmat când a fost implicat într-un schimb de focuri dintre două bande diferite, pe la 15-16 ani. Era la începutul anilor 50. Așa începeau băieții și așa urcau în ierarhie. El și fratele lui [au fost băieți de cartier până când] s-au făcut suficient de mari să intre în familia Profaci, tipii mai mari care deja controlau Red Hook, Brooklyn. Au reușit să ajungă sus în [mafie] datorită reputației lor de duri de serviciu în zonă.
Michael Benson: Nu-și aduce nimeni aminte de vreo perioadă în care Carmine să nu fi fost gangster. În școala primară îi scutura pe copii ca să le cadă banii de prânz. Era puștiul care, pentru un anumit preț, îți păzea mașina. Carmine [și-a petrecut] adolescența terorizând toate cartierele, din Brooklyn Heights în Canarsie. Unii dintre băieții care o ardeau cu Carmine în copilărie, în plimbări nebunești cu mașina și la furat de capace de roți, încă mai erau cu el, loiali și pe bune, fix până când i-au prins pe toți legile RICO.
În 1950, Băieții Garfield ai lui Carmine s-au ciocnit cu Tigrii în fața debarcaderului din Prospect Park, din cauza unei fete, exact ca-n West Side Story. Când s-a terminat, un Tigru era mort, cu gloanțe în mațe și altul se zvârcolea pe jos și se ținea de locurile unde fusese înjunghiat. Era un gangster legendar încă din adolescență. Eu chiar cred că fragmente din filmul West Side Story se bazează pe viața lui. Când a împlinit 20 de ani, fusese deja arestat pentru crimă – de două ori.
Dar una e să fii un soldat cunoscut și alta chiar să urci în ierarhie. Descrieți asta în carte destul de detaliat, dar cum vă explicați motivația lui, nucleul lui dur?
Benson: N-am mai vorbi despre Carmine Persico, dacă nu și-ar fi câștigat numele într-un mod spectaculos. Tânărul Carmine a împlinit ultimul criteriu ca să fie acceptat când a ajuns unul dintre membrii „cvartetului de bărbieri” ucigându-l pe Albert Anastasia – în timp ce Anastasia era bărbierit – schimbând, astfel, cursul istoriei mafiei.
Mai era și-un ucigaș cu sânge rece, un tip care ucidea strict din motive de afaceri, n-avea nimic personal. Era deja sus la 24 de ani și cel mai tânăr din istoria familiei. Carmine a vrut să facă un singur lucru în viață: să fie liderul găștii, cel mai mare barosan. Visul i s-a împlinit în adolescență, ca șef al Băieților Garfield, cea mai dură și mai ucigașă bandă cu putință. Și visul i s-a împlinit din nou peste ani, când a devenit șeful familiei mafiote Colombo.
OK, dar dacă era atât de dedicat stilului de viață, trebuie să vorbim despre cearta lui cu frații Gallo și modul în care a ajuns să fie pedepsit „Șarpele”. Nu e tocmai pentru că era un mincinos, nu?
Dimatteo: Din punct de vedere istoric, Joe Gallo și Carmine s-au ridicat împreună pe străzi. Erau foarte apropiați, în aceeași gașcă. Gallo a vrut să se retragă de lângă familia Profaci, pentru că nu le plăcea de Joe Profaci – nu era un șef bun. Tipii ăștia erau renegați, Joe și [fratele lui,] Larry Gallo. Au crezut că Persico era cu ei. Complotau o mișcare prin care să se retragă. La un moment dat, Profaci a ajuns la Carmine și i-a oferit ceva lucrativ
Carmine l-a invitat pe Larry Gallo la o întâlnire și a încercat să-l ucidă pentru Profaci. Atunci a început primul război. Mai târziu, când Carmine era arestat, Frank „Punchy” lliano (un Capo din Brooklyn) a dat nas în nas cu el la tribunal. S-au văzut, s-au confruntat, iar Punchy l-a făcut șarpe. După asta, frații Gallo s-au referit mereu la Persico drept „Șarpele”. Așa a început.
Benson: „Șarpele” și-a câștigat porecla și reputația pentru lipsa sa de scrupule când a încercat să-l ucidă pe Larry Gallo în 1961, în lumina slabă din Sahara Lounge, în Brooklyn – o scenă care apare aproape exact cum s-a petrecut în Nașul II. Vechiul prieten al lui Carmine, Larry, ar fi fost mort, dacă n-ar fi intrat întâmplător înăuntru un sectorist, întrebându-se de ce e ușa deschisă duminică dimineața.
Având în vedere cultura în care opera, ce-l făcea pe Persico un tip respectat și nemilos ca niciun altul?
Dimatteo: Era un criminal și-avea o groază de criminali [care munceau pentru el]. A ajuns la putere cu gașca aia din anii 1950. Azi, în 2018, e încă în viață. Tipul n-a turnat niciodată, n-a vorbit vreodată cu vreun polițist, n-a negat niciodată că e mafiot. Și-a ispășit toate pedepsele, a fost închis de zece ori, a [petrecut mai multe zeci de ani în închisoare] și încă are zâmbetul pe buze. E un dur pe stil vechi. Amintește de adevărații gangsteri din trecut, nu ca ăștia prefăcuți. Toți cei care-l știu pe stradă, îl știu de dur. Trebuie să-l respecți pentru asta.
Benson: Era arogant și dur, de neclintit, tipul care se ocupa de tot, își gândea fiecare cuvânt și gest ca să-și sporească propria bogăție și controlul. A obținut puterea cum alții respiră. Când puterea lui a fost pusă la încercare de familia Colombo, a izbucnit un război pe bune. Lui Carmine îi plăcea la nebunie războiul. Mereu ieșea câștigător, chiar și când trebuia să-i înjunghie pe la spate pe așa-zișii prieteni pentru asta. A fost cel mai longeviv șef de familie mafiotă din New York. Când a venit momentul judecății, și-a respectat jurământul și și-a ținut gura.
Dar în interior, cum și-a menținut Persico puterea?
Benson: Era deștept. Gangsterii îl voiau pe el la conducere, chiar dacă era în pușcărie. Carmine a futut meciul mult mai puțin decât ceilalți. După ce a plecat de tot, și-a folosit cei mai de încredere oameni – tipi pe care-i știa de pe vremea Băieților Garfield – să-i ducă și să-i aducă informații din închisoarea federală unde era închis. Carmine Persico era gangster adevărat. Și unele părți din Nașul se bazează pe viața lui. Pe măsură ce au trecut anii, și-a mai pierdut din control. Curierii lui s-au dus unul câte unul și a devenit, în principal, un lider spiritual pentru ce mai rămăsese din familia Colombo după procesele RICO.
Cum va fi Persico reținut în analele folclorului mafiei?
Dimatteo: Carmine e probabil singurul tip de bun-simț, în pula mea, care [încă] mai e în viață. Pe bune. Așa dement cum o fi el – niciunul dintre tipii ăștia nu sunt normali – e probabil cel mai sincer și mai pe bune tip din zonă. A stat mai mult la pârnaie decât oricine, cu excepția lui Tony Franzese. Dacă ajunge la 100 de ani, o să și stea acolo mai mult decât oricine. Eu unul cred că e probabil unul dintre ultimii tipi pe stil vechi care mai sunt. Chiar cred. Chiar îl respect pe Carmine. Dar în copilărie credeam că e turnător. Nu era bun de nimic, dar, sigur, asta mi-au băgat în cap tipii din anturajul meu.
[Astăzi] toată lumea și cu mama mare toarnă. Nu poți să-i învinovățești pe tipii ăștia. Nu sunt de acord cu ce fac, dar e ridicol să te gândești că: mafia. Pe dracu mafia. Tot ce fac e să se omoare unii pe alții. Te înjunghie în spate în clipa în care nu mai au nevoie de tine. Vrei să joci jocul, ești un dur, dar, între timp, ești primul care dă fuga la gabori când se-ntâmplă ceva nasol. Nu așa s-au scris regulile jocului ăsta. Intrăm împreună și trebuie să murim împreună. Nu să ne întoarcem spatele din motive financiare sau pentru lupte de putere, pentru că-s toți mari mahări care fumează iarbă și trag cocs pe nas.
Află mai multe despre cartea celor doi, care apare pe 28 august, de aici .
Articolul a apărut inițial pe VICE US.