Am stat o noapte la Athenee Palace să intru în pielea asasinilor imaginari ai lui Dragnea

Este o după-amiază albă și călduroasă de sfârșit de august, tipică pentru această perioadă a anului, în București. Camera în care stau, situată la etajul trei al hotelului Athenee-Palace Hilton, e relativ întunecoasă, din cauza draperiilor grele care obturează singura fereastră cu vedere oblică la hotelul concurent de vizavi, Radisson, de pe Calea Victoriei. Fereastra e sigilată, nu se poate deschide: un detaliu important asupra căruia voi reveni.

Un antic telefon fix cu butoane e amplasat strategic pe masa mea de lucru. Conform instrucțiunilor de folosire, afișate în cartea de oaspeți, aparatul e echipat cu un sistem de mesagerie vocală și cu un led roșu care indică prezența unor mesaje care așteaptă să fie preluate. Ledul e lipsit de viață. Previzibil, din moment ce acțiunea se desfășoară, totuși, în 2018, în era Messenger-ului și a WhatsApp-ului. În schimb, display-ul multicolor al telefonului meu mobil se luminează brusc, iar aparatul, pus pe vibrații, începe să tresară nerăbdător pe masă: e un apel de la superiorul meu, de la biroul VICE România. Răspund din reflex: „Lazăr la aparat. Operațiunea a început”.

În viață întâlnim adeseori oameni a căror ambiție excesivă se traduce prin călcatul pe cadavre. În cazuri extreme, acest tip de activitate devine o meserie, pe care unii aleg să o practice din necesitate, iar alții din simplă vocație. În cazul meu e mai degrabă vorba de un mic și nevinovat experiment, generat de cel mai recent balamuc provocat de Liviu Dragnea, al treilea om din statul român care a visat, la Antena 3, asasini verzi pe pereți.

Imaginea unui comando de killeri fioroși, plătiți să-l căsăpească pe liderul PSD și care aleg să taie, în schimb, frunză la câini, timp de trei săptămâni într-o cameră de hotel, după care dispar în neant fără să se fi onorat de treabă, se califică din start la un scenariu marca Tarantino. Un fel de Reservoir Dogs cu români. Ori avem de-a face cu cei mai inepți asasini, ori Dragnea bate câmpii. De altfel, liderul PSD s-a ales deja cu o extrem de consistentă porție de ridicol și miștouri la adresa sa. Consecvent principiilor sale, Dragnea a revenit apoi cu partea a doua, în care a pomenit de veritabile acțiuni operative, cu mașini fără numere și urmăriri sterile în trafic.

Pentru a dobândi încredere în sine, sau mai multă disciplină, unii se apucă de yoga sau de citit literatură motivațională. Eu am ales să stau o zi la Hilton. Dacă nu pot deveni un asasin, măcar să petrec precum unul.

Am început cu câteva întrebări esențiale: poate să se cazeze un asasin la Hilton? E o procedură de check-in diferită? Care sunt avantajele? Dar dezavantajele? Este, cumva, Athenee Palace un soi de „tărâm sacru”, un soi de Continental hotel, cum vedem în filmele din seria John Wick? Încercarea moarte n-are, ca să zic așa. Prin urmare, m-am dus direct la sursă.

M-am prezentat la recepție în jurul orei cinci după-amiaza. După formalitățile de check-in, am pășit umil pe grandioasele holuri de marmură. Intrasem într-un univers sacru, un loc făcut parcă pentru intrigi sulfuroase și spionaj. O plăcere pentru ochii antrenați și o încântare pentru urechile indiscrete.

Athenee Palace a fost mereu un spațiu luxos și pretențios, conectat încă din timpul Primului Război Mondial la serviciile secrete. Aici și-a organizat mareșalul Von Mackensen cartierul general în 1916 și tot aici duduia, în timpul comunismului, fabrica de spionaj a fostei Securități. Dacă ești asasin (sau măcar încerci să devii unul), aici ar trebui să te simți ca un copil evadat într-o fabrică Lego.

Hotelul ăsta trebuie să fie Disneyland-ul oamenilor mari și lipsiți de scrupule.

Există și un revers al medaliei. Dacă ești asasin și decizi să te cazezi aici, trebuie să accepți, din start, convenția că, dincolo de reputația de care se bucură, locul ăla e înțesat by default de camere de supraveghere. E un compromis de care orice turist din secolul XXI e obligat să țină seama. Sigur, dă bine să-ți țuguiești buzele pretențios în timp ce sorbi un single malt la English Bar-ul de la parterul hotelului sau te răsfeți cu „un masaj suedez” la complexul Spa situat la câțiva metri mai încolo. Dar tot ce ține de discreție și intimitate se duce naibii. Noțiuni care nu dau bine cu fișa postului, în caz că ești ucigaș cu simbrie.

Camera în care stau bifează cu succes toate dotările standard ale unei camere de hotel peste medie. Decor aseptic și impersonal care include pat cu saltea babană, Biblie în sertarul din dreapta, măsuță de cafea, birou de lucru cu lampă care imită brațul unei macarale, tapet impersonal, tablouri de umplutură, mochetă fină și pereți subțiri. Baia e baie, iar dulapul de lângă pat conține, pe post de bonus, un fier și o masă de călcat.

Un asasin bine antrenat ar remarca imediat potențialele arme: pixul marketat cu sigla hotelului, de lângă televizor, firul de la telefonul „cu fir”, lingurițele de cafea și desfăcătorul de bere de pe frigiderul încastrat în mobilier. Prosoapele, din bumbac dur și gros, sunt de calitate și pot fi folosite cu succes la ștergerea urmelor. Fereastra, în schimb, e sigilată: s-a dus naibii clișeul cu asasinul care trage din șold și se aruncă apoi pe fereastră pentru a scăpa de poteră.

Amănuntul legat de fereastră îmi aduce însă aminte de o operațiune controversată a Mossad-ului din 2010, în care nu mai puțin de 29 de agenți israelieni au planificat asasinarea unui lider Hamas într-un hotel de lux din Dubai. Victima ceruse din start o cameră cu ferestre sigilate, pentru a se asigura că nu se va pomeni cu oaspeți nepoftiți pe fereastră. Asta nu i-a împiedicat pe asasini să intre direct pe ușă și să-și ducă la îndeplinire planul. Ce a urmat însă a fost că, a doua zi, Internetul se umpluse deja de toate fotografiile și datele tuturor celor implicați în această treabă murdară. Pentru că trăim într-o cu totul altă lume decât cea a filmelor din anii ’60.

Pur și simplu nu te mai poți caza undeva și să nu iei în considerare că fața ta nu va fi înmagazinată, în toată splendoarea ei, în vreun folder video al unei camere de supraveghere. Mai ales dacă decizi să te cazezi în ditamai hotelul de cinci stele din inima orașului.

Scâncetele unui copil din camera învecinată mă smulg din reverie și mă facă să mă întreb: oare asasinii plătiți să-l curețe pe Dragnea câte plânsete de bebe au fost nevoiți să asculte pe durata acelor trei săptămâni chinuitoare?

În afară de situațiile în care asasinatul are loc în hotel, pentru că acolo se află și ținta, camera în care ești cazat devine micul tău cartier general, biroul tău de operațiuni. E o treabă chinuitoare și extrem de solicitantă în care îți antrenezi răbdarea, ca un pustnic modern.

Pe vremuri, asasinii stăteau lipiți de telefonul fix din cameră, sudând țigări în scrumieră și murind, încet și sigur, de plictiseală. Acum, fumatul e interzis în cameră, iar telefonul mobil și laptopul conectat la rețeaua gratuită de Wi-fi îți creează o falsă impresie de independență.

Stau în cameră și, atunci când nu-mi consult contul de Facebook, mă uit, pur și simplu pe pereți sau zapez haotic televizorul. E o activitate chinuitoare să stai și să nu faci nimic. Încerc să mi-i imaginez pe asasini cum au stat ei așa trei săptămâni. Sigur, poți ieși la o cafea, la un suc, la sauna hotelului sau la o bere, în Centrul Vechi. Dar, la finalul zilei, te întorci în chilia ta de cinci stele.

Încă o zi pierdută din viața ta. Clar, meseria asta nu e pentru oricine. Mă culc. Pun pariu că treaba asta au făcut-o și asasinii ăia, reali ori închipuiți.

Experimentez cu succes filosofia-clișeu a omului solitar, părăsit de cei dragi, dar niciodată de dușmani. În jurul meu, orașul se trezește de viață, clienții din camera vecină se ceartă, copilul de sus trosnește ceva de podea, iar eu stau acolo, singur, așteptând ora de check-out. Acesta este prețul suprem, greu de cuantificat în cifre, pe care un asasin solitar îl are de plătit. Bine că ei erau totuși patru, în curiosul caz al lui Dragnea. Altfel, o noapte e îndeajuns să te transforme într-o unealtă rece și calculată de ucis oameni și suflete.

La plecare, închid în urma mea ușa cu o importantă lecție învățată în cele 24 de ore: în viață e foarte important să știi când să tragi linie. Și să ai mare grijă ca linia aia trasă la final să nu fie un contur cu creta, în jurul unui cadavru. Fie el și politic.