De ce nu îi lasă statul pe meșteșugarii romi să facă bani cinstiți în România

De ceva timp am început să lucrez cu meșteșugari romi prin intermediul Meșteshukar ButiQ (MBQ), o întreprindere socială care încearcă revalorizarea meșteșugului tradițional rom cu ajutorul designului contemporan.

Te-ai fi așteptat să fie destul de simplu, conceptul e clar, două lumi creative se întâlnesc, iar obiectivele sunt de la sine înțelese (toți cunoaștem situația de la țară), dar ca de obicei în Dragnealand, nimic nu poate fi creat fără piedici sociale și, mai important, instituționale.

În 2011 apare inițiativa prima dată, iar în 2015 se deschide magazinul în București. Te-ai întreba de ce meșteșugul tradițional rom? Pentru că toată infrastructura economiei țărănești post-industrializare depindea de meșteșugurile rome. Oricât urăști romii, ai tăi, la țară, au casa plină de fel de fel de obiecte create de acești meșteri, fie că sunt obiecte din lemn, răchită, cupru sau din alte materiale.

De altfel, pe lângă miza socioeconomică, există și miza culturală. Șocurile istorice prin care au trecut romii, de-a lungul istoriei, sunt cauzate, într-o bună parte și pierderii, fie forțate (prin industrializarea comunistă) sau voluntare (migrație și integrare europeană), a meseriilor tradiționale care au definit foarte multe neamuri de romi.

Meșteșugul la romi nu reprezintă doar o meserie, ci, mai degrabă, un aspect important al identității culturale, care definea dialectul, portul, cutumele, absolut tot ce se încadrează în definiția unei culturi.

Radu Ion (Nevers), unul din argintarii tradiționali romi din București, parte din rețeaua MBQ, îmi explica impactul psihologic pe care îl are pierderea identității: „E ca și cum ai reduce un om la stadiul unui animal, o ia pur și simplu razna".

Oricum, meșteșugul la rândul său, transformat în identitate, a fost impus romilor când au început să fie înrobiți în țările române, în secolele XI-XII. Odată capturați, fie din considerente economice, sau culturale, tot ce însemna limba și identitatea cu care au venit din India, erau înlocuite cu meșteșugul.

Din păcate, nici după dezrobire lucrurile nu au evoluat în direcția bună. Cea mai mare tragedie a fost Holocaustul romilor din România, în care au fost uciși între 19 000 și 36 000 de romi. Chiar și în acest caz meșteșugul a jucat un rol important. Romii nomazi, în special căldărari, a căror meserie implica mobilitate, au fost vizați de către autorități. Victor Căldărar, din Brateiu, județul Sibiu, ne povestea despre tragedia din familie: „Ne-au luat tot aurul și l-au adus pe bunicul mort acasă".

În acest context, te-ai fi așteptat ca pentru întreprinderile sociale, IMM-uri, artizanat local sau design contemporan, să existe un anumit cadru legislativ, sau măcar niște scutiri de taxe. Orice logică elementară dictează o susținere societală a inovațiilor locale sau proiectelor sociale care aduc bunăstare. Asta credeam la început, dar am crezut prost.

Ulterior am descoperit că nu există nicio reglementare a meșteșugurilor în România, iar în Registrul General de Evidență a Salariaților nu există meșteșugurile românești în general. Nu asta ar fi fost problema, dacă Legea Meșteșugului nu ar fi murit in senat în 2007 ca proiect de lege.

Vosganian ar avea dreptate, dacă ar exista un cadru legislativ care reglementează comerțul artizanal, poate mama mare ar vinde la piață mai ușor zacusca, fără să o alerge poliția locală printre tarabe.
MBQ, prin forțe proprii, și-a asumat și a încercat să rezolve această problemă, fără prea mult suport public din partea instituțiilor abilitate. Pentru a comercializa produsele create împreună de meșteri și designeri, soluția pare destul de evidentă, crearea PFA-urilor, cooperativelor meșteșugărești sau altor forme juridice de funcționare. Ceea ce s-a întâmplat, și astfel s-a creat o întreagă rețea de cooperative meșteșugărești în toată țara.

Toate bune și frumoase până când te lovești, nu doar de situația analfabetismului la țară, dar și birocrația și rasismul instituțional. Nu de alta, dar, pe lângă faptul că nu ai acces, depinzi de piața neagră să vinzi, iar, ca meșter rom, faptul că ajungi să nu plătești taxe, consolidează ideea că oricum romii nu muncesc și nu contribuie în societate.

Inițial, majoritatea meșterilor au privit cu suspiciune inițiativa de a trece la forme juridice de funcționare, pe bună dreptate. Rata de succes nu a fost mare, având în vedere ce eforturi implică să întreții o firmă în România. MBQ s-a ales cu responsabilitatea contabilității primare pentru multe dintre cooperative.

Pentru meșterii care au reușit să se țină în picioare în cadrul rețelei, beneficiile pe termen lung au început să se vadă. Pentru Zoltan Bojodi (Nea Zoli), împletitor în răchită din Viișoara, județul Cluj, viața s-a schimbat radical: „De când am început să lucrez cu MBQ, viața mea s-a schimbat. Am atelierul meu unde îmi fierb răchita, acum pot să-mi practic meseria."

Pe lângă problema legală și socială, există și problema pieței și consumatorului. Cum poate orice inițiativă antreprenorială funcționa într-o piață în care consumatorul este dezinformat? Designul contemporan nu aduce doar estetic ceva nou, ci o întreagă repoziționare pe piață a meșteșugului. După ce-au înțeles că obiectele din casa alor tăi de la țară sunt kitsch sau depășite, designerii au încercat să aducă în contemporan tehnicile meșteșugarilor prin produse noi sau reinventate. Și pentru că impactul social este măsurat prin vânzări, prin impactul comercial, produsele trebuie să vândă ca impactul social să crească în comunități.

Dar, oricum abordezi problema, din orice unghi, antreprenorial, social, design, toate lucrurile se reduc la contextul în care legislația funcționeză, sau nu, în România. Întrebările râmân valabile pentru toți, indiferent de inițativă sau chiar etnie. Sunt descurajate intenționat, sau nu, inițiativele independente în România?