Publicitate
Chestii

Mizeriile pe care le spun idioții despre musulmani, care se spuneau înainte despre irlandezi

Ura față de imigranți nu rezolvă problemele.

de Andrew Lowry; translated by Oana Maria Zaharia
19 Iulie 2017, 12:43pm

În urma celor mai recente atacuri teroriste din Anglia, în sufletele oamenilor s-au strecurat iar fantomele care se cuibăresc de obicei în presa de extremă dreaptă. Melanie Phillips a zis că de tragedie e vinovată întreaga credință islamică, Julia Hartley-Brewer a dat vina pe liberali, iar Nigel Farage a tras un semnal de alarmă apocaliptic.

Așa se întâmplă de fiecare dată după un episod violent. După atacul de la concertul Arianei Grande, s-a raportat o creștere a crimelor motivate de ură rasială cu 500%. Conversațiile pe plan național sunt impulsive și e mai ușor să găsești țapi ispășitori decât să reflectezi profund la o problemă.

Marea Britanie s-a mai aflat în situația asta: cu alte personaje, dar aceleași titluri. La trei zile după bombardamentele din Birmingham din 1974, The Guardian a publicat un editorial cu titlul „Cei care adăpostesc teroriști", care argumenta că poliția ar trebui să aibă voie să fie mai severă cu cei suspectați de înfrățire cu dușmanul. Ziarul afirma hotărât că instrumentele mizerabile ale terorismului sunt simpatizanții teroriștilor. La scurt timp, Sunday Telegraph a publicat titlul „Irlandezii din mijlocul nostru", care descria cum imigranții irlandezi de după al doilea război mondial „au adus cu ei un abis de bigotism religios periculos."

Astăzi, irlandezii care au lăsat în urmă acest bigotism care reprezenta o asemenea amenințare pentru Marea Britanie în anii 1970, au șaptezeci de ani. Am fost în cartierul Kilburn din Londra, care găzduiește dintotdeauna o mare comunitate de irlandezi, ca să văd dacă găsesc astfel de amenințări pentru civilizație.

Citește și: Termenii pe care nu îi înțelegi din dezbaterea despre imigranți

Era sâmbătă după-amiaza când am intrat în barul Kingdom. Televizorul era aprins și oamenii se uitau la un meci. După ce am vorbit cu toate naționalitățile posibile, am ajuns să discut cu Patsy, care s-a mutat în Londra din Waterford, în anii '60.

„Inițial, am fost duși în ghetou pentru că sosisem în număr prea mare", mi-a zis el. „Englezii ne vorbeau și înainte disprețuitor și făceau glume proaste, dar totul a devenit mai grav după ce a început Troubles (conflict etno-naționalist din Irlanda de Nord)." Soldații britanici au început să moară în Irlanda de Nord în 1971; în 1975, bombele IRA cădeau constant în Anglia și făceau victime; până în 1998, 115 persoane muriseră și 2134 fuseseră grav rănite în Marea Britanie, iar în Irlanda muriseră și suferiseră răni grave 3483 de persoane.

„Dacă te gândești că oamenii nu știu multe despre Irlanda acum, să vezi ce puține știau pe atunci", a zis Patsy. „Pur și simplu nu puteau înțelege că oamenii din sud – chiar dacă eram catolici și o Irlandă unită ni se părea o idee bună – nu aveau nicio treabă cu nordul și nici cu IRA. Cum îți auzeau accentul, te urau. Scoteau la iveală toate stereotipurile, cum că am fi bețivi și leneși și murdari."

Actul de prevenire a terorismului din 1974 a avut drept rezultat controale foarte invazive la graniță în anii '70 și '80. Toate anunțurile de închiriere sau gazdă menționau „Exclus persoane de culoare sau irlandezi".

În bar, Patsy mi-a făcut cunoștință cu Eileen, care s-a mutat în anii '80 în Londra, din nordul Irlandei, Tyrone, să lucreze ca asistentă. Am ajuns la scurt timp după ce bombardaseră Harrods și Hyde Park, iar Thatcher era non stop la televizor și făcea spume, mi-a zis ea. La job, de câte ori se întâmpla ceva nasol, colegii îmi ziceau că iar au făcut ai mei mizerii. Înțeleg de ce, e ușor să generalizezi, mai ales din ignoranță, dar asta nu însemna că nu mă simțeam ca dracu'. Cum de eram eu responsabilă pentru toate astea? Înțelegeam și de ce tinerii de acasă deveneau tot mai furioși. E greu să înțelegi o astfel de emoție dacă n-ai simțit-o."

Facilitatea 19 din tabăra Long Kesh Internment. (Fotografie de Giolla Uidir)

Încarcerarea a fost recomandată ca soluție în toate ziarele senzaționaliste londoneze și după atacurile teroriste recente. Allison Pearson de la The Telegraph a cerut ca mii de oameni să fie închiși, iar Kate Hopkins a declarat la Fox News că avem nevoie de tabere de incarcerare. Niște voci așa-zis raționale au sugerat că aceste tabere ar fi o măsură adecvată. Tarique Ghaffur, fost comisar la Met, a scris în Mail on Sunday că „a venit timpul să înființăm centre speciale de detenție pentru extremiști", cu referire la numărul de potențiali extremiști considerați de MI5 o amenințare.

În Irlanda de Nord, încarcerarea a fost un dezastru când a fost introdusă ca soluție, în 1971. Danny Morrison, director de publicitate la Sinn Fein în anii '80 a fost internat ca prizonier republican în 1972. „Eram la un dans cu un prieten și iubitele noastre când a intrat peste noi armata și a tras cu gloanțe de cauciuc, după care a sigilat toate intrările", mi-a povestit el prin telefon din Belfast. „Ne-au scos rând pe rând și ne-au pus la zid, smucindu-ne de păr. Au arestat șaptezeci sau optzeci de adolescenți și ne-au dus în barăci diferite. Nu au fost reținuți toți, dar știu sigur că aproape niciunul dintre ei nu avea legătură cu IRA."

Citește și: Clipul ăsta cu extremiști care leagă imigranți îți arată cât de xenofobi sunt bulgarii

Morrison a explicat că aceste incarcerări prelungite au consolidat IRA, care era dezbinată. „Mulți tineri, mai ales puștani care nu ieșiseră niciodată din orașul lor natal, au fost introduși în cuști unde au cunoscut persoane în vârstă care fusese închise în anii '50", a zis el. Când am fost închis, în 1972, de porțiile de mâncare se ocupa un bătrân din Belfast care fusese închis în anii '40, cu oamenii care luptaseră în revolta din 1916. Deodată am luat contact cu istoria, cu tradiția. Am putut plasa tot ce se întâmpla într-un context. Știau cum să facă trafic cu lucruri, cum să evadeze, cum să se organizeze – experiența necesară pentru a transforma un grup de tineri supărați într-o mișcare."

La fel ca și acum, închisorile aduceau tinerii deziluzionați și impresionabili în contact cu bătrânii hardcoriști care fuseseră închiși în timpul altor campanii. Guvernul pare să se fi prins foarte târziu că, practic, controlează niște centre pentru teroriști finanțate de stat și abia recent a început un program de combatere a radicalizării înăuntrul lor.

Toată lumea din cartierul irlandez cu care am stat de vorbă a avut grijă să nu facă o comparație foarte directă, dar am ajuns să discutăm de fiecare dată despre atitudinile actuale față de comunitatea musulmană. Acum avem tabloidele precum Daily Mail, care îi înfățișează pe refugiați ca pe niște șobolani. În 1982, ziarul Evening Standard a publicat o caricatură cu posterul unui film de groază imaginar intitulat: IRLANDEZII. Caricaturistul Michael Cummings a zis că nu a făcut decât să reflecte „perspectiva britanicilor că irlandezii ar fi persoane extrem de violente, cu o gândire sângeroasă, gata de bătaie și alcoolice."

Peggy, o altă doamnă în vârstă cu care am vorbit, mi-a zis că, în anii '70, soluția era să ții capul plecat. „Când vedeai o gașcă de băieți pe stradă, știai sigur că trebuie să te ferești și în niciun caz să deschizi gura să-ți audă accentul", a zis ea, „mai ales dacă veneau de la fotbal. La muncă, dacă se întâmpla ceva, mereu era vina irlandezilor. Și nu le păsa că ești irlandez și auzi asta. Iar nouă ne era teamă să comentăm ceva."

Așa cum azi li se cere musulmanilor să-și ceară scuze pentru acțiunile câtorva extremiști, irlandezilor din diasporă li se cerea să medieze mesajul IRA. „Când se întâmpla ceva, mereu se găsea cineva care voia să audă o lecție de istorie", a zis Peggy. „Trebuia să funcționezi ca portavoce pentru o întreagă istorie și cultură și națiune. Și, sinceră să fiu, pe mine mă durea în cot. N-aveam niciun chef de asta. Dar mereu mă împingea cineva de la spate."

Citește și: Imigranții pot fi următorii țapi ispășitori pentru problemele românilor ipocriți

Jeanne Rathbone a avut o carieră variată – a avut tot felul felul de joburi, de la tehnician de laborator la consilier. În anii 1980, a fost foarte activă în politicile comunitare din Londra. A vorbit cu mine la telefon din Battersea, unde locuiește de când a părăsit Irlanda în anii 1960.

„Eram disprețuiți, bineînțeles, dar așa se întâmplă cu orice comunitate de imigranți – îmi amintesc că directorul școlii copiilor mei spunea bancuri cu irlandezi la ședința cu părinții. Azi n-ai să auzi așa ceva", a zis ea. „Erau mulți copii irlandezi care nu-și cunoșteau istoria propriului popor, așa că am început să merg prin școli și să țin mici discuții despre moștenirea și cultura irlandeză.O profesoară a fost foarte indignată când ne-a văzut pe un coridor cu steagul irlandez în mână și a început să strige că nu vrea să vadă îndoctrinare în școala ei."



„Glumele erau doar vârful aisbergului", mi-a zis Jeanne. Dar gândește-te ce reprezintă o glumă: e un camuflaj pentru o prejudecată și cauza probleme reale. Oamenii erau considerați alcoolici sau teroriști și asta afecta întreaga comunitate."

Jeanne a înființat un Centrul al Femeilor Irlandeze în Battersea. A întrebat-o pe una dintre vizitatoare dacă știe ce e o feministă; femeia i-a răspuns că a făcut curat în casă la una.

Eforturile lui Jeanne pentru câștigarea respectului cultural irlandez au fost ignorate de autorități, dar, în schimb, au transformat-o pe Jeanne într-o țintă pentru extrema dreaptă. „Îmi puneau fecale în cutia poștală și îmi ascultau telefonul", a zis Jeanne, după care și-a amintit de un moment în care un bărbat a sunat la ei acasă și i-a zis fiului ei că pe strada lor se plantase o bombă. „A trebuit să evacuăm și apoi s-a dovedit că era alarmă falsă și că dispozitivul explozibil nu funcționa. Am sunat la poliție, dar când mi-au auzit accentul, m-au tratat cu indiferență."

Irlandezii veniți în Marea Britanie erau săraci și ținuți departe de pozițiile de putere din media, politică și afaceri. Dar acum, Irlanda găzduiește mega-corporații americani, iar stilul de viață al londonezilor nu diferă cu nimic față de cel al irlandezilor.

Dacă ar fi să învățăm o lecție din experiența britanicilor cu irlandezii, aceea ar fi că o combinație dintre succesul economic și familiaritatea culturală graduală pot transforma un grup de oameni excluși într-unul de oameni integrați și că oricât de mari ar fi diferențele, putem străbate dincolo de prejudecăți și ignoranță. Asemănările sunt evidente – o comunitate întreagă considerată suspectă de extrema dreaptă, tensiuni continue cauzate de intervențiile militare britanice, o națiune îngrozită de fantoma „terorismului extrem".

Totuși, istoria recentă ne oferă niște speranțe. Experiența imigranților irlandezi din Londra sugerează că închiderea și izolarea oamenilor nu e niciodată o soluție, Tinerii furioși vor fi mereu o problemă, cum au fost întotdeauna, dar comunitatea și bunul simț vor persevera până la urmă.

„Te obișnuiești cu asta", mi-a zis Patsy. „Mereu apare altcineva care te sperie de după colț."

Cu toții am mai trecut prin asta. Și vom mai trece din nou.