Joburi

Am făcut un internship la ONU la 20 de ani și am văzut cât de puține pot schimba

Cele patru luni de practică m-au făcut mai tolerantă.
28.3.19
iohannis
Autoarea alături de Iohannis, la ONU. Poze din arhiva personală a autoarei

La 19 ani, după o vară plină de peripeții în New York, unde am fost plecată cu Work and Travel, am decis să mă întorc pe tărâm american pe alte căi. Nu aveam multe opțiuni. Eram studentă în anul II, la Universitatea Națională de Apărare Carol I și nu puteam să aplic pentru diverse programe de exchange în SUA, pentru că studiile mele erau complet diferite de ce se căuta.

Procesul prin care poți ajunge la ONU

Întâmplător, am aflat că MAE oferă stagii de practică pentru studenții români. Deși credeam că am zero șanse, am aplicat. Am trimis e-mail-uri către aproape toate ambasadele României în Europa, respectiv America, să le spun că vreau un internship în perioada verii. În mod neașteptat, toate mi-au răspuns afirmativ și mi-au explicat cum s-ar derula procesul. Într-un final, dintre toate ofertele, am aplicat pentru Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU. Pe scurt, în caz că e prima oară când citești despre ea, misiunea asta se ocupă cu creșterea eficienței ONU în abordarea amenințărilor la adresa păcii și stabilității internaționale; cooperarea internațională pentru garantarea drepturilor și demnității populațiilor lumii.

Procesul în sine nu e complicat (CV în română, scrisoare de intenție, scrisoare de recomandare de la un profesor și copie pașaport), însă așteptarea e destul de amară. Eram atât de sigură că nu au luat în considerare cererea mea, încât era să și uit de ea. Îmi făceam gânduri că „de ce m-ar accepta pe mine, o fată simplă din Piatra Neamț?”. După câteva luni, am primit e-mail de aprobare pentru un stagiu de patru luni. În săptămânile care au urmat, am primit o scrisoare pentru ambasada Americii pentru a primi viza G2 (viza diplomatică).

Publicitate

Lucruri mai puțin bune

Stagiul era neplătit și toate costurile erau suportate de candidat. Asta-ți poate distruge visurile și speranțele, mai ales când provii dintr-o familie modestă, ca mine. Din fericire, aveam banii pe care i-am muncit în New York, când am fost cu programul Work and Travel. Nu cheltuisem aproape nimic din ei. „Vor fi suficienți?”, „Dacă rămân fără?”, mă întrebam aproape-n fiecare zi.

Unele zile erau complet obositoare, mai ales că nu primeam mâncare sau apă, iar New York-ul este extrem de scump. Un alt aspect care-mi tăia din entuziasm era că unii interni, din alte țări, aveau experiență în domeniu cu alte internship-uri și tot nu-și găsiseră loc de muncă într-o organizație internațională. Deci să nu ai impresia că un astfel de stagiu îți aduce automat loc de muncă în ONU. Te pune-n contact cu mediul diplomatic, însă există un drum lung și plin de obstacole până să lucrezi la ei. Nici măcar „pilele” nu sunt suficiente de multe ori. Trebuie multă experiență în mediul internațional, să cunoști foarte bine măcar câteva din cele șase limbi oficiale ale ONU, să te recomande persoanele potrivite, să ai cunoștințe solide despre securitate, drepturile omului, diplomație preventivă, drept internațional, dar mai ales multă ambiție și motivație. La finalul stagiului, eu m-am ales cu o scrisoare de recomandare din partea ambasadorului și un certificat de participare.

onu

Uneori, la ONU, te poți simți atât de mic înconjurat de atâția diplomați importanți

Ce am învățat să fac acolo

Primele zile au fost mai mult de acomodare, însă aveam multe competențe de dobândit. În primul rând, trebuia să învăț cum se scrie un raport de activitate, care presupune să notezi, într-un limbaj academic precis, fără devieri de la subiect, ce se discută în cadrul unei conferințe, eveniment sau panel de discuții. De asemenea, am învățat cum se redactează notele diplomatice (corespondență între misiunile diplomatice). Partea cea mai dificilă a fost să scriu mesajele interne către MAE, adică să rezum o notă verbală de câteva pagini în doar câteva rânduri.

Toate astea le scriam pe baza instrucțiunilor primite de la un diplomat. În fiecare dimineață, când ajungeam la Misiune, aveam pe birou sarcinile pe ziua respectivă: să merg la conferința X, apoi de scris raport sau briefing. În prima zi am primit un dosar de sute de pagini cu modele, ca să pot înțelege stilul diplomatic. Teoretic, munceam de la nouă la șase seara, însă uneori mă prindea ora nouă în compania documentelor pentru a doua zi.

Publicitate

ONU a fost o adevărată provocare

Mă simțeam atât de mică în fața tuturor. Am avut ocazia de a-i întâlni pe Klaus Iohannis, Teodor Meleșcanu, Ion Jinga (ambasadorul României la ONU), Emil Constantinescu, dar și de a fi la doi metri de Donald Trump, Macron, Justin Trudeau sau Theresa May. Iar asta s-a datorat faptului că participam zilnic la diverse evenimente în cadrul Consiliului de Securitate (însărcinat cu menținerea păcii și securității în state), Adunării Generale (unde se discută recomandări date statelor membre sau Consiliului de securitate) și Consiliului Economic și Social, care promovează cooperarea/dezvoltarea economică și socială globală. Adică instituții mondiale de care auzi, de regulă, doar la TV.

La evenimente stăteam aproape mereu singură pe locul României sau lângă un diplomat, dacă eram însoțită, iar uneori participam alături de colegi. Asistam la discuții despre Implementarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului - reducerea sărăciei, dezvoltarea durabilă, combaterea HIV/SIDA, eliminarea inegalităților, dezvoltarea capacităților ONU în operațiuni de menținere a păcii, promovarea drepturilor omului. De fiecare dată luam notițe cât mai detaliat despre ce vorbea fiecare persoană (se foloseau toate cele șase limbi oficiale ale ONU - engleza, franceza, chineza, araba, spaniola și rusa), în special invitații de la prezidiu, ca să am suficiente informații pentru raport.

Publicitate

Conferințele puteau dura două ore, patru ore, dar de multe ori stăteam de la nouă până la șase seara. Însă iubeam ce făceam și mă simțeam recunoscătoare pentru oportunitate. După ce plecam de la ONU, mergeam la Misiune (la zece minute distanță) și scriam raportul, apoi îl trimiteam diplomatului care mă trimisese la întrunire. La finalul documentului semnam alături de numele lui, iar cu timpul unele erau trimise doar cu numele meu, deci munca oricărui stagiar este recunoscută. Să știi că niciun raport la care am lucrat nu avea conținut strict secret.

Existau zile în care nu mergeam la ONU, ci stăteam la Misiune și traduceam diferite documente. Cele de care mă ocupam erau în limba spaniolă și făceau referire la problemele politice, sociale și economice ale Venezuelei sau la traficul de droguri din America Latină. De exemplu, îmi treceau prin mână documente ce vorbeau despre lipsa alimentelor și medicamentelor pentru populația venezueleană, regimul strict al președintelui Maduro, rata inflației de aproximativ un milion la sută, dar și sărăcia cruntă-n care trăiesc 12 milioane de persoane.

melescanu

Autoarea alături de Teodor Meleșcanu, pe băncile Adunării Generale a ONU

Clipele în care m-am simțit neputincioasă

Totodată, am căpătat multă furie față de toată durerea oamenilor, pentru miile de nevinovați care mor zilnic. De exemplu, m-a marcat un eveniment dedicat drepturilor omului, unde au ținut discursuri câțiva supraviețuitori ai regimului nord-coreean. Cu lacrimi în ochi, au povestit ororile prin care au trecut. Părinții lor muriseră în lagărele de concentrare din Coreea de Nord, iar ei au supraviețuit mâncând rădăcini și pământ. Au fugit în China, dar acolo au fost vânduți de niște traficanți și au fost bătuți, violați, amenințați non-stop. Iar ei erau doar niște copii. Povesteau că au auzit cazuri rare în care oamenii se mâncau unii pe alții ca să poată trăi.

Un alt eveniment cu impact emoțional major a fost dedicat femeilor care au fost victime ale traficului de carne vie din Columbia și Mexic. Fuseseră răpite când aveau 11-12 ani și au fost vândute la diferiți traficanți și obligate să presteze servicii sexuale. Erau închise, nu aveau contact cu nimeni în afara bărbaților care le violau zilnic, nu știau unde se află, iar multe mureau din cauza bătăilor și grevei foamei sau se sinucideau. În final au fost salvate de o asociație ce se infiltrase printre traficanți. De multe ori, din lipsă de informații, este dificil pentru organele ONU să intervină în diverse situații de acest gen. Iar eu, fiind acolo, simțeam durerea lor, dar nu puteam schimba nimic. Vocea mea nu avea ecou.

Publicitate

Ce valori mi-am însușit cât am lucrat acolo

Toleranța pentru diversitate, egalitatea, acceptarea unei alte culturi, promovarea drepturilor, lupta pentru pace – sunt doar câteva dintre valorile însușite-n urma acestor patru luni. Experiența asta te responsabilizează mult, pentru că trebuie să respecți strict ce ți se spune, nu prea ai voie să faci greșeli, te și maturizează, pentru că-nveți să te descurci singur în ceea ce faci, nimeni nu are timp să stea după tine. Eu eram mai timidă de multe ori, dar a trebuit să-mi înving frica și emoțiile fiindcă nu ai altă opțiune - de exemplu, îmi era cam greu să sun la Misiunile altor țări și să le solicit ceva anume sau să le fac o invitație, dar a trebuit să mă obișnuiesc, așa, cu mici greșeli la început.

Probabil te întrebi dacă recomand această experiență? Cu siguranță. Nu trebuie să fii student într-o academie militară ca să aplici, colegii mei sau persoanele care au mai desfășurat internship la Misiune proveneau din diverse domenii, precum drept, relații internaționale, studii economice. Deci căi există. În final, te las c-un sfat pe care l-am primit în ultima zi la ONU: „Knowing how to think empowers you far beyond those who know only what to think.”.

Editor: Răzvan Filip