Am încercat să agăț cu un cârnat să văd dacă în România dragostea chiar trece prin stomac

Soldăței de mezeluri stau grupați pe farfurii. La fel și oamenii în jurul lor, în sala de mese a Hotelului Parc din Buziaș. Un consul și un istoric testează mirosul, textura, gustul, dar și toate calitățile bune pe care trebuie să le aibă un cârnat de succes. Apoi, își notează impresiile sub formă de punctaj pe o foaie. Eu sunt aici ca să învăț câte ceva despre dragoste, că 14 și 24 februarie sunt doar o dată pe an.

Degustarea cârnaților bănățeni a picat fix de Valentine’s Day. Însă trăim în țara contrastelor, în care tradițiile se îmbină fără probleme cu sărbătorile de import. Eu am două scopuri: să aflu dacă dragostea trece prin stomac și, cu un cadou de-aici, să încerc propria cucerire în zilele astea în care dragostea plutește-n aer.

Știu că-ți vine să-mi dai toate glumele cu sausage fest care-ți trec prin cap. Dar nu e despre asta. Eu, când mă gândesc la cârnați, mă gândesc la ceva parcă de când lumea, iar în operele lui Homer găsești poate primele mențiuni despre acest aliment.

Călătoria mea pe căile dragostei începe cu degustarea numită, oficial, Worschtkoschtprob. Asta pentru că organizatorii principali ai evenimentului sunt cei de la Banater Zeitung, un ziar al comunității germane din Banat (ai cărei membri sunt știuți pe-aici drept șvabi). Se petrece aproape anual într-o localitate diferită, iar unii îl numesc, neoficial, Festivalul cârnaților bănățeni. Abonații ziarului și invitații redacției sunt chemați să întâlnească micii producători ai consistentului produs alimentar.

Originile evenimentul sunt undeva în 1972, dar pe la mijlocul anilor '80 s-a întrerupt seria, după ce voci din comunitate deveneau tot mai critice la adresa sistemului. Dacă diversitatea de idei a deranjat prea tare Securitatea, activiștii de partid nu erau foarte fericiți ca șvabii să-și premieze mezelurile, în timp ce la magazine se stătea la cozi pentru mai nimic. Tradiția a reînviat la cinci ani după Revoluție. Întâi timid, în redacția ziarului, apoi au apărut sponsorii și publicul. Nu e doar o degustare care amuză oameni ca mine și tine că pică fix pe 14 februarie, ci e una în care lumea discută și despre importanța porcului într-o gospodărie, după un an de gripă porcină.

Într-o eufonie tipic nemțească, cu fanfară și mirosul afumat și condimentat al cărnurilor, se combină cu tot felul de limbi și dialecte. Platourile de pe mese sunt numerotate, astfel încât mestecatul să fie însoțit și de o notă în mintea pofticioșilor. Chiar dacă evenimentul e unul la care locurile sunt limitate nu există portar. Așa că oricine își găsește drumul în sală poate da iama în exponate.

Mezelarii expozanți nu au venit cu mizilicuri, ci cu cele mai bune creații pe care le-au făcut în propriile ogrăzi. Fala micilor producători e mare. La fel și curiozitatea celor veniți la îmbucare.

Profit de terminarea auspiciilor și mă las purtat către oameni prin fața scenei, pe-un vals șvăbesc al muzicanților. Dacă unii își astâmpără poftele, eu vreau să satur dilema care mă macină cel mai tare: trece dragostea prin stomac sau nu?

Domnul Căpraru se înfruptă dintr-un platou cu mezeluri arămiu-portocalii. Un om în etatea sa sigur știe câte ceva despre iubire. Între înfulecări, mă încumet și-i cer sfatul. Cred că e cam răgușit, dar aflu de la el că mereu o avea în minte pe doamna pe care o curta. „Dacă vrei și tu drăguță, trebuie te gândești tot timpul la ea. E mai atractiv pentru ea dacă îi spui asta și dacă ai avut sentimentul ăsta în stomac”, îmi zice el.

La masa de alături, Monica Ernst stă la taclale cu alte două doamne. Ea produce miere în comuna Cenad și îmi spune cum dragostea e și materialistă, din când în când. „Dacă trece dragostea prin stomac? Sigur, dar numai dacă e frumos ambalată”, îmi spune Monica în timp ce, dintre recipientele galbene, ridică un borcan în care a pus în miere semințe de susan negru și alb, quinoa roșu, chia, polen uscat, mac, dar și o floare roșie, „ca simbol al dragostei”. „Uite, cadoul ăsta ar avea puterea unei săgeți de-ale lui Cupidon, dar numai dacă-l consumați împreună!” Nu m-am ales cu răspunsuri care să deschidă minți, dar am înțeles că dragostea poate să și vândă.

În spatele sălii, lângă intrare, elevi în porturi șvăbești așteaptă să fie invitați iar pe ringul de dans, pentru o demonstrație. Doi dintre ei sunt Ștefan și Patricia. Nu sunt împreună, așa că nu-mi pot spune live despre senzațiile care țin de eros. „Mie-mi vine în cap expresia «te-aș mânca», când spui asta cuiva de drag, deci sigur trece și prin stomac”, susține Ștefan. Dar mă asigură că nu se referă la canibalism, ci alint.

Patricia, partenera de dans, e de altă părere. Chiar dacă s-a îndrăgostit la viața ei, nu ar mânji senzația cu descrieri anatomice. „Nu se poate exprima în cuvinte”. Bag inefabilul la cap drept lecție de la tineret și le povestesc despre planul meu de conchistador. Dacă nu cu miere de la doamna Monica, pot cuceri cu un cârnat? Gândul lui Ștefan zboară către lucruri necurate, dar îl lămuresc ce și cum și mă sfătuiește să-mi completez arsenalul c-un trandafir și-o ciocolată. Patricia e de acord, doar cu mezelul nu fac treabă.

Doamna Simona e coordonatoarea grupurilor de dansuri germane din Buziaș. Are și etnici printre trupeți, dar nu foarte mulți. Un dans al grupului e încă în curs de încălzire, așa că mă invită și weekendul următor la Buziaș, la balul mascat de dinaintea Postului Paștelui. Îi cer o părere despre dilema care nu-mi dă pace. Susține că fiorul iubirii trece prin burtă, așa că un borcan cu miere ar fi un dar potrivit. „Dar dacă fata ține la glumă, poți să-i oferi și-un cârnat”, îmi spune ea și părerile sunt deja prea împărțite.

În drumul meu spre aflarea răspunsului, am prins și momentul decernării premiilor. Premiul special al juriului ajunge la un timișorean, Andrei Herczeg. Carnea de mistreț și de mangaliță (ceva rasă blănoasă de porc) îi aduce bronzul lui Peter Szabo din Zimandcuz (Arad). În uralele prietenilor, mezelul din vițel și porc al lui Erdős Petru ia locul doi. Dar acest prim succes al Buziașului e dublat de obținerea marelui premiu, care revine unei echipe de cinci persoane a primăriei. Oamenii se bucură de reușitele lor și eu-mi caut mai departe răspunsul.

Siegfried Thiel, redactorul-șef al Banater Zeitung, are timp, după discursul său, să deslușească alături de mine tainele iubirii și mâncării. Chiar dacă m-am nimerit la eveniment în zi de mare iubire globală, el îmi zice că nu a fost aleasă cu intenție ziua. „A fost o coincidență și, la un moment dat, ne-am speriat că poate lumea pleacă în alte părți, de Valentine’s Day. Dar, da, dragostea poate trece și prin stomac. Dragostea pentru mâncăruri.”

„Dacă vrei să cucerești, ar fi bun un vin. Dar, dacă este carnivoră, cred că un cadou de-aici ar putea să aibă un efect benefic”, mă încurajează Thiel.

Din păcate, nimic de-aici nu se poate cumpăra, ci doar primi sau proba. În timp ce simt cum speranțele mi se sfărâmă în o mie de bucăți, îmi fac curaj să cuceresc vreun producător. Găsesc generozitate din plin la domnul Gilbert, de la secția de vânători. Îi explic țelul meu, iar el îmi oferă ultima mostră, un cârnat de căprior, vânat în zonă. Extaz!

Îl întreb dacă crede în șansele mele de a agăța, acum că am cu ce. „Sigur!”, răspunde ferm. Dar îmi recomandă „să-l pui la frigider să se-ntărească, că s-a încălzit în sala asta”. Mai trebuie tăiat ca în proba de pe masă, iar Gilbert ne dorește poftă bună.

E luni seara, așa c-am scos cârnatul din frigider și ajung pus pe fapte mari la Scârț. Primul refuz e de la o clientă care părea că face temele la arhitectură. Al doilea vine de la barmanița Amy. „Am prieten, așa că din păcate oferta nu e pentru mine”, îmi dă ea de știre. „Dar în rest nu văd de ce nu ai putea cuceri cu acest cârnat. Și da, cred că dragostea are drum prin locul în care ar trece și el. Că poate de-aia lumea își dă întâlniri, în mod standard, la cină.”

Sunt cam dezamăgit. Așa că o amică din apropiere, șefa unei agenții de PR din oraș, mă invită să stau jos la masa ei. Nu e întâlnire, dar mă mulțumesc și cu-atât. Cârnatul e cel care i-a stârnit curiozitatea. Așa că cer o pâine de la bar și decid că e momentul sacrificării.

Poate că n-am agățat doar cu un mezel tradițional bănățenesc, dar am aflat că n-ar fi fost imposibil. Iar ce am simțit în timp ce-l consumam nu era chiar iubire, dar un sentiment foarte asemănător.