De ce fugea toată lumea în clipurile de muzică electronică din anii 90?

La începutul clipului Fluke pentru single-ul lor din 1995, „Bullet”, două femei cu măști cu Elvis aleargă pe străzi cu serviete misterioase. Scot oamenii cu forța din mașini și intră într-o cursă în mare viteză prin oraș, care culminează cu un final surpriză, în care afli că tot clipul e un joc în realitatea virtuală, jucat de liderul trupei, Jon Fugler.

Deși. de regulă, și din păcate, nu-i incluzi pe Fluke în conversație, când rememorezi nostalgic „vremurile bune” ale muzicii electronice din anii 90, clipul lor pentru „Bullet” o dă surprinzător de bine. La momentul respectiv, majoritatea clipurilor electro nu constau decât în vizualuri abstracte sau cadre blurate cu puști raveri în tricouri supradimensionate, însă în a doua jumătate a deceniului începuseră deja să capete o nouă formă. În loc de imagini tripante, clipurile muzicale deveniseră mai degrabă niște scurte filme de acțiune, în care toată lumea purta ochelari cool de soare, alerga de colo-colo cu serviete misterioase și încerca să fie cu un pas înaintea răufăcătorilor. Evident, nu toate clipurile urmau fix acest tipar, dar multe includeau o cursă filmată într-o estetică cinematică, și debordau de energie și acțiune. Închipuie-ți cum ar fi fost ca Matrix să fie preluat de puști raveri și de distribuția filmului Hackers. Cam așa ceva.

Uită-te, doar, la clipul The Chemical Brothers pentru single-ul lor din 1997, „Block Rockin’ Beats” (vezi mai sus), regizat de Nick Goffey și Dominic Hawley, care lucrează sub numele Dom & Nic. Clipul a avut mare succes și la publicul mainstream, a fost intens difuzat și, chiar dacă nu conține nicio pereche de ochelari de soare sau serviete, povestea se învârte în jurul unui tip și-al unei tipe fugăriți de agenți, în timp ce aceștia încearcă să se ascundă într-un club. Clipul Crystal Method „Keep Hope Alive” bifează și el toate condițiile, întrucât include fragmente din filmul de acțiune The Replacement Killers. La final, membrii Crystal Method, Ken Jordan și Scott Kirkland, sunt fugăriți de actorul Danny Trejo, care apare pe post de urmăritor cu ochelari de soare, căruia îi place să vâneze puștii care merg prin cluburi. Probabil nu e deloc surprinzător că e realizat de Doug Liman, care a regizat ulterior filme de acțiune precum Go (1999) și The Bourne Identity.

Însă, poate că cel mai bun exemplu e piesa clasică de la Praga Khan „Injected with a Poison”, pentru că melodia are două clipuri: o versiune lansată în 1992 și alta în 1998. Originalul e un clip tipic de club de la începutul anilor 1990, cu multe efecte vizuale, stroboscop și o grămadă de păr dat peste umăr, grație solistei Jade 4U. Dar când formația a lansat un remix video în 1998, în clip apare, ai ghicit, o femeie cu o servietă, urmărită de tipi cu ochelari de soare (vezi mai jos).

Dar de unde toate urmăririle? „Să faci tehno nu e prea fotogenic”, a declarat regizorul și artistul multimedia Nick Philip pentru The New York Times în 1997. „În general, piesele sunt ca niște bătrâni care mănâncă. Sunt foarte plictisitoare. Deci, pentru că muzica e mai degrabă anonimă și fără o formă anume, ajungi să-ți bazezi clipurile mai mult pe un concept vizual, o idee sau o emoție pe care o evocă melodia.”

Cu bugete mici și afinitate pentru artele vizuale, clipurile erau simple și abstracte. Clipul lui Philip pentru melodia celor de la Sun Electric „Meccano” nu era nimic mai mult decât niște forme amorfe făcute pe calculator, timp de trei minute întregi. Asta se aplica până și clasicelor old school, cum ar fi piesa DHS „House of God”, ce nu prezintă decât o caricatură a unei biserici care se învârte pe un fundal negru. Dar scena tehno underground nu putea să rămână ascunsă prea mult. Până spre finalul anilor 90, formații precum The Prodigy și The Chemical Brothers aveau un potențial mai mare de a ajunge la publicul mainstream, iar odată cu publicul mai numeros au venit și bugetele mai mari.

Dom & Nic, care au regizat clasicul clip al piesei de la The Chemical Brothers „Setting Sun”, pe lângă mai-sus-menționata „Block Rockin’ Beats”, mi-au spus că au început să folosească elementul „urmăririi” în scopuri narative. „Structura urmăririi e bună pentru un clip muzical, pentru că are un început, un mijloc și un final prin care poți călători rapid, și n-ai nevoie de niciun dialog, e o poveste vizuală”, mi-au scris aceștia într-un e-mail. „Ne plac enorm filmele și urmăririle din ele sunt adeseori pe muzică, deci e evident că funcționează bine în clipuri muzicale.”

Cei doi citează Blade Runner și Legea Liniștii Publice și a Dreptului Penal din 1994, un regulament infam care criminaliza petrecerile în aer liber, drept inspirație pentru „Block Rockin’ Beats” și atitudinea sa anti-autoritate. Și clipurile altor artiști s-au jucat cu tema respectivă, astfel încât vedeai în ele „agenți”, elicoptere și „serviete”, care uneori înlocuiau fetele de vis. Micro-trendul începuse să se extindă în clipuri precum cel de la Filter „(Can’t You) Trip Like I Do”. În anul 2000, „Sandstorm” de la Darude a fost printre ultimele care a aplicat tematica asta (vezi mai sus). În clip, o femeie e urmărită într-un oraș, în timp ce poartă cu ea, bineînțeles, o servietă misterioasă, dar atât de elegantă.

„Am senzația că ideea originală a venit de la prietenul meu [regizorul de film] Misko Iho”, spune regizorul Juuso Syrjä, care astăzi pune în scenă Bordertown, produs de Netlfix. „Melodia în sine îți lasă senzația de urmărire și, întrucât nu aveam banii să facem un clip cu o urmărire cu mașina, am sfârșit prin a face o variantă cu fugă.”

Syrjä, care la momentul respectiv mixa clipuri în cluburi house și regiza reclame, spune că s-a inspirat din filme, nu din clipuri muzicale. „Avem chiar și acel efect din Matrix, varianta pentru săraci, când tipul zboară prin aer, într-un fel de efect stop-motion”, spune acesta.

Dar după „Sandstorm”, care iese în evidență drept unul dintre ultimele și cele mai cunoscute clipuri cu „urmăriri”, n-au mai prea existat altele. În anul 2000, deja părea că trendul s-a terminat înainte să înceapă. Pe măsură ce muzica electronică intra într-o nouă eră, scena a cotit-o la stânga la un moment dat, iar tot ce era cool pe final de anii 90' a dispărut, împreună cu pantalonii JNCO și tricourile cu fețe zâmbitoare.

„E ușor să privești în urmă, la o anumită perioadă de timp, și să vezi un stil, o mișcare și o estetică de ansamblu”, îmi scriu Dom & Nic într-un e-mail. „La momentul respectiv, inventam toți din mers, schimbam idei și absorbeam climatul muzical și cultural… Toate clipurile pe care le-am făcut erau menite să reflecte și să îmbunătățească muzica. Nimic mai mult sau mai puțin.”

Deși e ușor să presupui că toate astea au fost doar o bulă ciudățică în istoria muzicii electro, conform lui Avant Burtle (co-creator al emisiunii Amp de pe MTV, un show de muzică electro, difuzat între 1996 și 2000), trendul cu „urmăririle” n-a fost doar un fenomen de scurtă durată, ci a făcut mereu parte din peisaj. „[E] pentru că lucrurile sunt mereu în mișcare”, îmi explică. „Cineva aleargă către ceva, cineva fuge de ceva. Cineva încearcă să atingă și să facă ceva… Cred că a făcut mereu parte din limbajul [muzicii electronice] în sine, pentru că fără mișcare nu există dinamică.” A mai adăugat: „Și, în același timp, o secvență de urmărire arată întotdeauna mișto la televizor, noaptea”.

N-am cu ce să-l contrazic.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.