refugiati

Poveștile pe care le pierzi când ți se destramă familia din cauza războiului

După ce întreaga familie a fugit din Irak, bunica mea a rămas acasă, pentru că nu voia să renunțe la țara pe care o iubește.

de Sona Boker; ilustrat de Denise Vervuren; translated by Ioana Pelehatăi
17 Aprilie 2019, 4:00am

Mi-am văzut bunica în vârstă de 78 de ani, Madlin, o singură dată în ultimii 20 de ani. Locuiește la mii de kilometri distanță, în Bagdad. Când aveam zece luni, familia mea a fugit din Irak, dar ea a refuzat să plece. Nu era dispusă să lase nimic, nici măcar războiul, să intervină între ea și țara pe care o iubește.

O admir mult pe bunica, dar mi-am dat seama de curând că, în afară de un salut rapid când îmi întinde mama telefonul, nu prea vorbesc suficient cu ea. Așa că am decis s-o sun, ca să stăm de vorbă despre viața ei și despre cum trebuie să fi fost să rămână singură în Irak.

„Evident că a fost decizia mea să rămân la Bagdad - dar, să fiu sinceră, mă simt foarte singură”, îmi spune bunica. „Pe vremuri îmi plăcea enorm să gătesc pentru toată familia și prietenii noștri - ușa era întotdeauna deschisă. Acum gătesc zilnic, fără să mai simt nicio bucurie. În continuare fac prea multă mâncare, pentru că sunt obișnuită să am o familie mare, așa că îi dau multă mâncare femeii care locuiește la etaj.”

Madlin închiriază etajul superior al casei ei unei mame și fiicei acesteia. Vecina de sus o vizitează în fiecare zi și o ajută pe bunica cu diverse treburi prin casă. I-a devenit ca o fiică. „Are cheie”, îmi spune Madlin. „Dacă e să mi se-ntâmple ceva, ea e imediat aici.”

1551880771183-BordEten_Vice_DeniseVervuren

Bunica are patru copii - trei fiice și un fiu. Cea mai mare fiică s-a mutat în Bahrain după ce s-a măritat. Câțiva ani mai târziu, cea mai mică dintre fiicele ei, mama mea, s-a măritat, dar a rămas să locuiască în apropiere. „A fost o perioadă foarte frumoasă”, spune bunica. „Dar la scurt timp după, situația din Irak s-a înrăutățit.”

În 1990, Saddam Hussein a invadat țara vecină, Kuweit. După vreo cinci luni, George Bush sr. a demarat acțiuni militare împotriva Irakului. SUA l-a înlăturat cu succes pe Saddam din Kuweit. Din acel moment, guvernul american a început să controleze spațiul aerian irakian și a aplicat o serie de sancțiuni economice asupra țării.

Sancțiunile alea au afectat grav Irak. Înainte de asta, calitatea vieții era mai bună decât în majoritatea țărilor arabe. Dar prosperitatea Irakului a început rapid să se evapore de la un an la altul, ceea ce, combinat cu bombardamentele regulate și acțiunile regimului, a determinat multe familii să plece din țară. În 1997, când aveam 11 luni, părinții mei au hotărât să plece din Irak și să mă ducă pe mine și pe sora mea, care avea pe atunci trei ani, în Olanda.

„Sigur că a fost dureros pentru mine când a plecat fiica mea”, îmi spune bunica. „E greu pentru că-ți iei la revedere de la rude, fără să știi dac-o să le mai vezi vreodată.” Chiar dacă i-a fost foarte greu, Madlin încă îl mai avea pe soțul ei și doi dintre cei patru copii prin preajmă.

Însă lucrurile au început să se schimbe rapid de-a lungul următorilor câțiva ani. Irakul a devenit din ce în ce mai puțin sigur, pe măsură ce izbucnea războiul - dar Madlin și soțul ei au hotărât să rămână. „Mulți n-or să înțeleagă, dar nu e ușor să lași totul, mai ales amintirile, în urmă”, explică bunica. „Dar, în același timp, mă gândeam mai mult la uriașa distanță dintre mine și fiica mea cea mai mică. N-o mai văzusem de ani de zile și nu-i văzusem copiii crescând, chiar dacă ăsta ar trebui să fie un lucru minunat pentru o bunică. Ăia au fost niște ani grei. Ne sunam des, dar nu poți să compari un telefon cu o îmbrățișare.”

De fiecare dată când vorbim, bunica pare mereu obosită și adeseori oftează adânc. Pot să simt în glasul ei că se străduiește să nu plângă. Mă întristează, dar știu că trebuie să mă țin tare, pentru că, dacă plâng eu, o să plângă și ea. Când ești refugiat, te maturizezi mult mai rapid de la o vârstă fragedă. Crești repede din cauza poveștilor pe care le auzi în familie și a lucrurilor pe care le vezi la televizor - te menține aproape de război și te face să simți că trăiești fiecare minut din el. E mult de dus pentru un copil mic, dar, într-un fel, te face mai puternic. Pe mine m-a învățat multe despre viață. Știu că o singură decizie poate schimba totul - poți să pierzi într-o clipă tot ce-ai muncit.

1551880872172-Omhelzing_Vice_DeniseVervuren

O întreb pe bunica cum arată o zi de-ale ei. „Viața mea de zi cu zi s-a schimbat mult în ultimii ani”, îmi spune. „În timpul zilei, petrec multă vreme în bucătărie. Am o bucătărie mare, cu un televizor și o banchetă. De obicei, pe la nouă seara mă duc să mă culc în sufragerie.” Acum doarme în sufragerie. Are mai multe dormitoare, dar abia dacă le mai folosește. „Mi-e frică să dorm într-un dormitor, pentru că e mare casa, iar dormitoarele sunt în spate de tot. Mi-e frică să nu-mi intre cineva în casă și să nu mă audă nimeni.”

Frica asta a început în timpul regimului Saddam. Pe-atunci, existau perioade în care oamenii nu îndrăzneau să iasă deloc din case. „Auzeam adeseori bombe și foc de armă, femeile nu puteau să iasă din casă cu capul neacoperit”, își amintește bunica. „Oamenii erau dați afară din case. Aveau loc răpiri pentru răscumpărări și perioade lungi fără curent electric. Nu ne simțeam în siguranță în propria noastră casă.”

În 2005, ne-am hotărât să facem o reuniune de familie în Siria. Aveam nouă ani la momentul respectiv și avea să fie prima dată când îmi vedeam familia extinsă de când fugisem în Olanda. Am încercat de multe ori să descriu senzația pe care am avut-o când am văzut-o pe bunica stând în fața mea. Deși eram mică, îmi amintesc foarte bine. Țin minte că mergeam pe jos de la avion la salonul de sosiri și, printr-o fereastră, i-am văzut pe toți stând acolo. A fost straniu să mă uit la familia mea - știam chipurile doar din poze, de pe Skype și din poveștile părinților mei. Acum erau chiar acolo.

Ce-mi amintesc cel mai bine e reacția părinților mei. Nu cred că am mai văzut pe cineva plângând atât de mult sau de intens. A fost atât de special să-mi îmbrățișez bunicii, mătușile, unchii, nepoții și nepoatele. E ciudat, pentru că ai senzația că-i cunoști, deși nu i-ai mai văzut niciodată până atunci față în față. La scurt timp după ce ne-am cunoscut, era ca și cum nu fuseserăm niciodată despărțiți.



Sunt curioasă să aflu cum își amintește bunica excursia aia în Siria. Când o întreb, începe să râdă. „A fost minunat”, îmi zice. „În sfârșit, totul părea să fie așa cum ar fi trebuit să fie. Am planificat multe excursii de-o zi și cine în familie. M-am bucurat atât de mult de fiecare zi. A fost ca și cum am recuperat opt ani în doar câteva săptămâni. A fost greu să ne luăm la revedere. Dar i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ocazie.”

După acea excursie de neuitat, fiecare s-a întors în țara lui. Apoi, 17 zile mai târziu, a murit bunicul meu. Știam cu toții că e din ce în ce mai slăbit, dar pierderea a fost neașteptată, mai ales pentru bunica. „A fost atât de greu să accept că s-a întâmplat”, recunoaște ea. „N-am vrut să recunosc. M-am simțit foarte pustiită în perioada aia. Mă tot gândeam că o să se întoarcă.”

Câțiva ani mai târziu, fiica ei mijlocie a plecat în America. Madlin și-a pierdut brusc o fiică pe care o vedea în fiecare zi. La cinci ani după asta, fiul ei, unchiul meu, s-a decis, la rândul lui, să-și ducă familia în SUA.

Madlin a fost distrusă. „Mă părăsiseră toți cei patru copii ai mei”, spune bunica. „Avusesem întotdeauna o familie mare și unită, iar apoi, brusc, eram complet singură.” Fusese o femeie puternică mulți ani de zile, dar a început să se simtă slăbită, brusc.

Deși Irakul era în continuare nesigur, a hotărât să rămână în Bagdad. „Prietenii și rudele mă întreabă mereu de ce nu m-am dus în Europa sau în Statele Unite, dar nu pot să fac asta”, îmi zice ea. „Casa mea e plină de amintiri frumoase și nu vreau s-o las în urmă.” Crede în continuare că e treaba copiilor ei și a familiilor lor să se întoarcă la ea.

Ori de câte ori o sună mama, bunica îi zice că vrea să ne întoarcem. Nu-și dă seama cât de greu ar fi să lăsăm în urmă tot ce am construit aici. Eu și sora mea ne-am născut în Irak, dar am crescut aici. Evident, și invers ar fi greu - bunicii mele i-ar fi foarte greu s-o ia de la capăt în Olanda.

Madlin se simte în continuare singură, dar găsește noi moduri de a face față. Își sună des copiii și nepoții. „Din fericire, avem Facetime și WhatsApp”, spune Madlin. „Nu e același lucru, dar mă ajută să trec prin toate astea.” Îmi spune că i-ar plăcea enorm să vină în vizită în Olanda, dacă ar putea. „Nu te-am văzut de peste 13 ani”, spune ea. „Dar, din păcate, o vizită n-ar fi ușoară. Mi-ar fi greu să fac drumul, pentru că nu mai sunt ca pe vremuri. Obosesc repede și n-am chef să călătoresc singură. Cu toate astea, sper să fac drumul cândva în următorii ani, pentru că, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu-atât îmi dau mai mult seama că trebuie să vă revăd pe toți curând. Mai mult ca orice, vreau să fie toată familia împreună din nou. Asta e dorința mea cea mai mare.”

Articolul a apărut inițial pe VICE NL.