De ce ni se pare canibalismul scârbos, deși istoria e plină de el?

Dacă citești asta, probabil consideri că e scârbos canibalismul. Știm asta pentru că te-am întrebat, după ce s-a viralizat interviul nostru cu un utilizator de Reddit care și-a servit prietenii cu tacos făcuți din carnea propriului său picior amputat. De ce urâm ideea de a mânca carne de om, mai exact? În cazul respectiv, era etic, tehnic vorbind, dar cititorii tot au reacționat cu groază, în grup.

Am făcut un sondaj pe Instagram, Twitter și Snapchat: „Ai încerca să mănânci carne de om, dacă ar fi etic și oferită cu consimțământul posesorului?” Pe toate aceste trei rețele de socializare, cu peste 500 000 de răspunsuri, proporția a fost cam la fel: circa un sfert au zis „sigur”, iar vreo 75% au zis „pula mea, nu”. (Da: 114,625; Nu: 424,761). Dacă implicațiile morale de a răni o altă ființă rațională – principala sursă de oroare în clasicele cu canibali, precum Tăcerea mieilor – nu sunt motivul pentru care e respingător canibalismul, atunci care e?

L-am contactat pe Bill Schutt, autorul cărții Canibalism: A Perfectly Natural History, ca să explice ce era în capul oamenilor care-au dat cu ciocanul în butonul ăla de „Nu”.

VICE: De ce par atât de mulți oameni să fie oripilați din naștere de ideea de a consuma carne de om?
Bill Schutt: Nu-s prea sigur că e din naștere. E adânc înrădăcinată în cultura occidentală. Citim aceeași circulară de pe vremea Greciei antice. De la Homer și Herodot până la romani, iar apoi Shakespeare și Daniel Dafoe și Sigmund Freud, s-a tot mărit bulgărele. Vorbim de mai bine de 2 000 de ani. Canibalismul, pentru acești scriitori, era cel mai mare tabu. Adaugă creștinismul și iudaismul, pentru care integritatea corpului e importantă și ajungi la reacția reflex la simpla menționare a cuvântului, de azi.

Pentru occidentali, a fost convenabil din punct de vedere istoric să stigmatizeze canibalismul. Dacă ești Columb și poți să-i acuzi pe oameni că sunt canibali, atunci poți să-i tratezi ca pe niște șobolani. Nu sunt oameni, pentru tine. Poți să distrugi culturile alea. Dar mai există și alte culturi [cum ar fi Wari', din Brazilia de vest, dinaintea secolului XX] în care ar fi la fel de oripilați să afle că ne îngropăm morții ca și noi când am afla că ei și-i mănâncă pe cei dragi.

Cultura face legea, iar cultura noastră dictează că e un tabu oribil canibalismul.

VICE: Cum tratează oamenii care se gândesc la genul ăsta de chestie etica diverselor tipuri de canibalism?
Înainte să-mi scriu cartea, a trebuit să definesc ce-i aia canibalism. Există canibalism ritualic, există canibalism medical, există canibalism legat de drepturi funerare, canibalism terorist, canibalism de înfometare. Și, desigur, canibalism criminal.

Canibalismul nu e tabu în toate culturile. Până relativ de curând, în China, canibalismul nu era genul de tabu pe care-l avem noi în vest. Asta a dispărut doar din cauza influenței vestice. La fel și-n alte culturi, în mod special cele mai mici și mai izolate din America de Sud și Africa, unde probabil nu se mai practică – și dacă se practică, e secret. Pentru că nu vrei să-i superi pe vestici. Cultura noastră e acum atât de răspândită, încât canibalismul a fost șters din locuri în care se practica până relativ de curând.

Dacă te uiți la canibalismul de înfometare, petrecerea Donner, echipa de rugby al cărei avion s-a prăbușit în Anzi, în anii ’70, oamenii ăștia nu se gândesc la etică. Se gândesc la supraviețuire. Și când corpul tău ajunge, la propriu, să se consume pe sine, atunci orice e posibil. Atunci se ia decizia dacă trăiești sau dacă mori. Unul dintre modurile în care poți să trăiești, dacă există corpuri prin preajmă, e să le consumi.

E foarte diferit față de cineva care-și consumă placenta după ce-a dat naștere, pentru că persoana e convinsă că i se vor reface hormonii pierduți prin naștere și că se va vindeca de depresie post-partum. Persoana aia are o perspectivă foarte diferită despre canibalism – dacă îl consideră canibalism.

Pe baza cercetărilor tale, dac-ai vrea să practici canibalismul etic, legal – care-ar fi cea mai gustoasă parte a corpului?
În funcție de ce-ai mânca, ar avea alt gust și ai prepara-o altfel. La fel cum poți să iei diverse fleici de la vacă, poți să iei aceleași tipuri de bucăți de carne și din țesutul muscular. Oamenii cărora le plac organele – nu sunt sigur c-ai găsi vreo diferență între gustul de ficat omenesc sau de rinichi omenesc sau un rinichi de oaie or un ficat de vacă. Totul depinde de partea aleasă și de modul de preparare. Din punctul ăsta de vedere, nu prea există mari diferențe. Vorbim de un mamifer cu diferite țesuturi care, dacă alegi să le consumi (și nu propun asta) ar avea, cu siguranță, gusturi diferite.

Am mâncat placentă și avea gust de organe. N-avea gust de pui, n-avea gust de vită, n-avea gust de porc. Dar asta pentru că e un organ. Dac-ar fi fost o felie de biceps – în primul rând, n-aș fi mâncat-o, pentru că nu asta încercam să fac – dar totul depinde de corpul din care provine. Dacă [tipul care a făcut tacos din piciorul său amputat] și-ar fi extirpat ficatul și l-ar fi mâncat, ar fi avut un gust foarte diferit față de gustul de vânat al piciorului despre care vorbea.

Dac-ai fi fost invitat la brunch-ul cu tacos din carne de picior, ai fi acceptat?
Nu. Nup. Nu. Nu. Nu. Nu. Am bifat experiența. Placenta pe care-am mâncat-o venea de la soția unui tip care din asta trăiește. Prepară placentă pentru clienți. Face tincturi din ea și pictează cu ea și o presează între cartoane groase și le transformă în tablouri cu baloane. Dar le mai prepară și pentru consumul clienților. Când am auzit de asta, m-a invitat în vizită ca să-i mănânc placenta. Și m-am gândit că dacă aș fi decis să nu fac asta, peste zece ani m-aș fi boscorodit. În 10 minute îmi rezervasem biletul de avion. M-am dus acolo și chiar a fost o aventură. A mers spectaculos de bine, dar n-aș mai face asta o dată… A fost delicioasă. Bucătarul a gătit-o în stil ossobuco. Am lins farfuria. Dar nu mai văd nevoia să fac asta o dată.

Care sunt riscurile când mănânci carne de om?
Există posibilitatea ca țesutul să fie contaminat. Nu vreau să-l sperii pe tipul ăla, dar există boli care se pot transmite prin consumul de carne de om. Au existat grupuri culturale, în locuri gen Papua Noua Guinee care aproape au dispărut din cauza obiceiurilor lor de a-și mânca morții. Un grup numit Fore, din munții Noii Guinee, murea de o boală neurologică oribilă, numită Kuru, despre care s-a stabilit că e provocată de consumul de carne de om contaminată. Nu vreau să zic că poate o avea tipul ăsta, dar există agenți patogeni care ar putea fi transmiși prin mâncatul acelei cărni.

Probabil același tip de patogeni pe care poți să-i contractezi de la o căprioară pe care tocmai ai împușcat-o. S-ar putea să fie bacterii. S-ar putea să fie E. coli. E o decizie individuală. Tipul ăsta s-a hotărât s-o facă și la fel și prietenii lui, iar probabilitatea să fie ok e destul de mare. Dar eu n-aș face-o. Dacă vrei să vezi ceva gen Kuru, uită-te la Alzheimer și ce face din creier. E incurabil. Dacă faci asta, mori. E o boală neurodegenerativă sinistră, care, practic, îți face creierul șvaițer. Simplul gând al acestei posibilități m-ar opri din a consuma carne de om.

Ce te-a surprins cel mai mult la documentarea despre canibalism?
O chestie care m-a surprins a fost cât de răspândit e canibalismul în regnul animal din motive care n-au nimic de a face cu absența hranei. Asta m-a spart. În ce-i privește pe oameni, m-a șocat cât de răspândit era canibalismul medical în Europa, în ciuda faptului că stigmatul a apărut în Grecia antică. Organele erau tocate, făcute pilaf, transformate în tincturi. Gătite sau mâncate crude preț de secole, ca să vindece orice maladie la care te poți gândi. Beau sânge ca să vindece epilepsia și mâncau grăsime ca să rezolve tulburările stomacale. M-a lăsat mască. N-am găsit dovezi cum că oamenii s-ar fi îmbolnăvit mai tare din cauza canibalismului medical.

A început în Evul Mediu și a continuat în Renaștere, fix până-n epoca modernă. Până în secolul XX, când Indexul Merck menționează Mummia… Era, de fapt, o traducere proastă a cuvântului arab pentru „bitum”, smoala pe care-o foloseau ca să-și îmbălsămeze mumiile și să coasă rănile. Europenii s-au uitat la el și l-au interpretat ca pe „mumie” – un mort înfășurat – așa că a început goana după mumii, pentru că se credea că au valoare medicală. Dar au rămas fără mumii și au început să-și producă propriile mumii, ca să imite starea celor egiptene. Le pisau, făceau pudră, și o consumau. Iar asta s-a întâmplat până în secolul XX. M-a șocat. Ultimele rămășițe ale chestiei ăsteia constau în ideea că s-ar putea să ai parte de ceva beneficii medicale dacă-ți mănânci placenta.

Cum arată canibalismul modern, din ziua de azi?
Canibalismul încă mai are loc. Uită-te la zonele cu foamete. Cu siguranță există știri despre acte de canibalism care au loc în Coreea de Nord. Uită-te oriunde există mulți oameni săraci care rămân brusc fără mâncare. Acolo o să găsești în ziua de azi canibalism.

Culturile care-l practicau regulat în trecut nu prea mai fac asta datorită ălora care-au adus tricourile și adidașii. Răspândirea culturii occidentale a sărăcit ritualurile multor populații indigene, sfinte de sute sau mii de ani. E greu să găsești oameni care-l mai practică.

Oare canibalismul etic ar putea vreodată să devină mai acceptabil din punct de vedere cultural? Am lucrat mult pe subiectul ăsta în ultimii câțiva ani, ca să scot cartea și pur și simplu nu văd cum ar putea să devină ceva acceptabil din punct de vedere cultural, în principal din cauza acestui tabu adânc înrădăcinat.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.