Sănătate

Legătura dintre traumele copilăriei și dependențele de mai târziu

Separarea familială este traumatizantă, iar experiențele traumatice pot declanșa o predispoziție pentru adicție sau boală mentală într-o tulburare actuală.
25.6.18
Fotografie de Alex Edelman/AFP/Getty Images  

Tatăl meu era doar un copil când tatăl lui a fost smuls din sânul familiei ca să fie recrutat în armata maghiară; avea doar cinci sau șase ani când naziștii au venit pentru evreii din orașul lui.

Întâi, el, mama lui și chiar și sora lui mai mică au fost închiși împreună cu o groază de oameni într-o fostă fabrică în care înghețai de frig. Erau de fapt chiar în trenul către Auschwitz – înghesuiți precum vitele, fără geamuri, mâncare sau toaletă - când eliberarea a venit în sfârșit.

Publicitate

Tatăl meu a fost atât de traumatizat după aceste episoade încât când a intrat la școală în clasa-ntâi, profesorii lui au crezut că e retardat. În adolescență, a ajuns în America și a avut o familie și carieră ca chimist, dar și-a petrecut majoritatea vieții deprimat.

Iar eu mi-am petrecut o mare parte încercând să înțeleg efectele traumei din copilărie ca ecou printre generații. Când eram la facultate, am devenit dependentă de cocaină și heroină – numai după ce mi-am revenit am învățat că ce am trăit înainte de asta a fost o depresie, așa că am început să fac săpături în istoricul familiei. Apoi am fost co-autor a două cărți cu Bruce D. Perry, un expert în traumatologie infantilă, care a apărut recent în 60 Minutes ca să discute cu Oprah despre efectele de durată ale stresului timpuriu.

Deloc surprinzător, m-a tulburat să aflu că americanii dezbină familii de imigranți – că pun copiii mici în cuști și nu-i lasă să se consoleze prin îmbrățișări. Pericolul potențial al lucrului ăsta e greu de estimat, fie că s-au făcut sau nu și alte acte de cruzime. Între 5 mai și 9 iunie 2018, mai mult de 2 300 de copii au fost despărțiți de părinți sau ingrijitori după ce au trecut granița de sud în SUA. (Miercuri, președintele Trump a semnat un ordin executiv ca să oprească separarea familiei, dar nu este clar ce se va întâmpla cu familiile deja dezbinate.)

Un prim semn al răului făcut de interzicerea legăturii primare dintre copii și părinți poate fi văzut într-un studiu care a fost, în mod ironic, făcut în anii 1940 de un doctor austriac, Rene Spitz. Deși nu știm exact cât de mult timp vor fi ținuți acești copii imigranți fără părinții lor sau cei adoptivi în mediile astea instituționalizate considerate „adăposturi”, e clar totuși că acele locuri sunt nocive, în special pentru cei sub cinci ani.

Publicitate

Într-adevăr, încă de prin 1940, medicii știau deja că puștii crescuți în spitale sau alte instituții fără dragoste, grija specifică a unuia sau a ambilor părinți, aveau o rată de mortalitate incredibil de ridicată. Experții erau de părere că acest lucru este cauzat de infecții – așa că au făcut camerele copiilor extrem de sterile și i-au lăsat singuri în pătuțuri înconjurate de cearceafuri.

Spitz suspecta că altceva era la mijloc. Copiii mureau pentru că – fără să fie centrul existenței cuiva, fără să fie mângâiați de aceeași familie zi și noapte – nu primeau îndeajuns de multă dragoste, stimulare și grijă fizică pentru o dezvoltare normală. A comparat două grupuri de copii: cei crescuți de asistente într-o cameră tipic sterilă și cei ale căror mame au fost încarcerate, dar li s-a permis să-și păstreze copiii cu ele.

Diferențele au fost clare imediat: în primul rând, 37 la sută dintre copiii din spitale au murit înainte să împlinească doi ani, în timp ce niciunul dintre cei din închisoare, care au avut mamele cu ei, nu a murit. În al doilea rând, copiii din spital erau mai mici și apatici – și numai doi din 26 puteau să meargă și să vorbească precum copiii normali de acea vârstă.

Mai mult, studiile făcute în anii 2000 au descoperit că puștii crescuți în instituții plăcute și cu personal bun din România pur si simplu nu prosperau: Aveau șanse de două ori mai mari să dezvolte o boală mentală în copilărie, în comparație cu cei adoptați.

Publicitate

De asemenea erau mai mici, mai nefericiți, aveau probleme mai mari de atenție și de comportament și IQ-urile lor erau semnificativ mai scăzute, o afecțiune care se agravează cu fiecare lună petrecută fără părinți. (În timp ce etica trimiterii copiilor la orfelinate versus adopție era deja discutabilă când a fost făcut acest studiu, cercetătorii au făcut-o doar ca să demonstreze guvernului român că orfelinatele deja existente făceau rău și adopția era încurajată chiar și în grupul orfelinatului).

De aceea în SUA și majoritatea țărilor dezvoltate nu mai există orfelinate pentru bebeluși: Internarea timpurie poate face cu siguranță un rău permanent și pe viață. Pur și simplu nu este posibil să primească grija fizică și emoțională pe care o familie o poate oferi, într-un mediu instituționalizat cu angajați care lucrează în ture și au grijă de copii numeroși.

În copilăria timpurie, părinții tăi literalmente îți controlează sistemul de stres: bebelușii mici nu pot să se autoadapteze sau să se liniștească singuri și este nevoie de mii de repetări de îngrijire și alinare oferite de aceiași oameni din nou și din nou ca să poată să învețe asta. Străinii nu pot să le ofere ușurarea pe care o primesc de la mamă sau tată: Sistemul este condus de oxitocină și de opioidele proprii creierului ca să răspundă la familiaritatea atingerii iubitoare a unei persoane specifice.

Asta înseamnă că separarea este traumatizantă – nu doar că creează stres, dar îl împiedică pe cel mic să acceseze propriile resurse ca să se elibereze de el. Incertitudinea dacă un părinte se va întoarce, lipsa contactului cu alți oameni dragi și sentimentul de neputință exacerbează tipul aceasta de traumă. Și bineînțeles, familiile de imigranți care caută adăpost fug deja de experiențele traumatice trecute ca violența, foametea și sărăcia extremă.

Publicitate

Mai rău, experiența traumatizantă este calea prin care o predispoziție pentru dependență sau boli mentale poate deveni o adevărată tulburare. Sunt multe gene care nu fac rău, ba chiar pot fi chiar de ajutor, dacă un copil nu este expus la stres sever. Studiile arată că cu cât e mai mare rata a ceea ce numim „experiențe adverse ale copilăriei” (ACE), cu cât e mai mare timpul de expunere la ele, și cu cât mai diferite traumele implicate, cu atât este mai mare riscul de a dezvolta dependențe sau o sănătate mentală precară. De exemplu, să ai patru sau mai multe ACE-uri crește de șapte ori șansele ca o persoană să-și injecteze droguri, în comparație cei cu doar un singur ACE.

Într-adevăr, numărul mai ridicat de ACE-uri nu numai că este legat de tulburări psihice și de comportament, este de aemenea asociat cu riscuri mai mari de boli cardiace, infarcte, obezitate, diabet de tip II și mai multe tipuri de cancer. Deși mulți copii sunt rezistenți la traumă, să tot adaugi în mod inutil la povara ACE-ului unui copil este extrem de riscant.

Iar prejudiciul făcut nu deteriorează o singură generație: Ce i s-a făcut tatălui meu a avut un efect imens asupra mea și psihologic și probabil și asupra genelor celulelor mele.

Deși tata a fost evident un părinte iubitor, am fost de asemenea rănită de depresia lui când eram copil: Am interpretat tristețea lui ca pe o reflexie a inabilității mele de a fi îndeajuns de bună, nu ca pe incapacitatea lui de a simți bucurie. Și unele studii arată că anumiți markeri genetici sunt alterați la supraviețuitorii Holocaustului și că schimbările astea sunt transmise mai departe la copiii lor. Deși nu este foarte clar ce înseamnă aceste modificări, ele afectează chiar dacă anumite gene legate de stres sunt pornite sau oprite – și asta influențează riscul apariției unor tulburări precum Sindromul de Stres Post-Traumatic.

Bineînțeles, nu pot spune cu siguranță cum acești factori au afectat dezvoltarea depresiei și adicției în cazul meu. Totuși, știu că este inuman să desparți degeaba copiii de părinții lor – și că asta are riscuri mai profunde decât cele imediat evidente.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.