7 momente când viața mea a fost ca-n Sex and the City

Cum serialul care a definit o întreagă generație intră în a doua sa decadă, o milenială care se apropie de a treia își amintește cum SATC a făcut parte din viața ei.

|
iun. 14 2018, 4:00am

Captură din Sex and the City  

Când Carrie Bradshaw a fost văzută pentru prima oară în acea fustă tutu roz faimoasă, abia aveam opt ani (și, ironic, cu fuste tutu roz și eu). Dar de-a lungul adolescenței mele și la inceputul anilor mei 20, Sex and the City a devenit ferestra mea în viața de femeie singură în oraș. Erau o mulțime de bărbați (mai mulți decât credeam, realistic vorbind), multe petreceri (se pare că sunt multe din astea) și multe discuții: despre dragoste, sex, păr pubian, dildouri și tot ce era între ele.

Pentru mine, și sunt sigură că și pentru mulți mileniali care se apropie de 30 de ani, a fost o viziune magică legată de viitorul nostru. O parte arăta fantastic (Mr. Big, Chanel vintage, reduceri la cărți), o parte arăta înspăimântător (căsătorii nereușite, sarcini neprevăzute, cancer la sân). Dar oricât de realiste sau nu erau urcușurile și coborâșurile lui Carrie, Samantha, Miranda și Charlotte, mereu exista o latură palpabilă a vieților acestor patru femei extraordinare.

Atât de mult încât nu puteam să nu mă întreb: Cât din viața mea o reflecta pe a lor?

Am urmat o carieră în jurnalism

Un job în care să-mi petrec o mare parte din zi în pantaloni și să fumez pe fereastra de la clădirea mea din cărămidă, să aleg o pereche de Manolo odată cu cafeaua de dimineață și – ocazional – să scriu pentru o rubrică despre viața sexuală a prietenilor mei? Angajează-mă! De fiecare dată când o vedeam pe Carrie Bradshaw cum stătea în fața laptopului ei, cu un Marlboro Light într-o mână și un Cosmo în cealaltă, mă gândeam: „Da, aș fi bună la asta.” Bineînțeles, mai erau și alte motive mai puțin modeste în spatele alegerii mele de a scrie ca să-mi câștig existența (o dragoste pentru citit, aprecierea limbii, un apetit avid pentru reviste), dar aș minți dacă aș nega-o pe Carrie drept catalizator (și se prea poate să fi crezut că am dat peste propriul meu Berger).

Rezultatul? Am făcut-o. Dar acolo se opresc asemănările. Din păcate, trebuie să mă îmbrac cu haine reale ca să merg la muncă, nu pot să beau cocktailuri la birou (aparent nu e „profesionist”) și șansele să am o pereche a mea de Manolo sunt atât de plauzibile precum Cattrall să joace în SATC 3. Se prea poate să nu stau într-o clădire de cărămidă. S-ar putea să nu fie niciun Berger. Și s-ar putea să nu fiu afiș publicitar pe un autobuz. Dar mă bucur că am făcut-o? Cu siguranță!

Am învâțat cum să fac acrobații în aer

Într-o schimbare bizară de destin, aceeași sarcină care a aterizat pe biroul lui Carrie a nimerit și pe al meu: încercarea de a face acrobații cu trapezul. Off, New York Magazine nu a bătut la ușa mea, dar când am primit invitația în inbox, am acceptat instant: cât de grea poate fi tâmpenia asta zburătoare? După cum am văzut, foarte. În dimineața zilei propriu-zise, sunt mai puțin „jurnalista înfiptă gata pentru orice” și mai mult „o vraiște tremurătoare care calculează și zice nu, nu sunt plătită îndeajuns ca să fac căcatul ăsta”. După prima urcare pe scară și ce poate fi descris ca „aruncarea de pe o platformă cu ochii închiși și mâinile lipite de bară”, m-a prins al dracului de tare. În timp ce marea majoritate a oamenilor de la curs se bucură să se legene fără scop în față și spate înainte să ia o burtă grațioasă de plasă, eu îmi perfecționez sincronizarea și sunt gata să încerc „prinderea”.

Rezultatul? Prinderea a fost fără cusur. Seriile de aplauze de la membrii publicului format din oamenii care au fost atrași de țipetele mele disperate în timp ce se plimbau prin Regents Park au fost tot ce aveam nevoie ca să mă conving că de fapt asta era adevărata mea chemare în viață. Tristă prostia asta cu scrisul, sunt mai bună de atât. Dar realizarea că o plecare cu circul ar însemna să-mi petrec timpul cu clovnii (nu-mi plac deloc) a fost îndeajuns să mă desprind de bară și să mă întorc la condei. Mă bucur totuși că am făcut săritura.

M-am ales cu un fetiș pentru picioare

Picioare. Nu-mi plac. Nu. Mari, mici, stângi, drepte: aș prefera să le păstrezi cât mai departe de mine pe cât este social acceptabil. Și nici să nu te gândești să-ți pui fața pe ale mele. Apoi am cunoscut pe cineva caruia îi plăceau picioarele. Vreau să zic, îi plăceau enorm. Îl prindeam cum se uită la ele pe canapea, apoi a început să îmi aleagă pantofii. În cele din urmă toată faza a luat alte proporții când el deja le atingea – tot timpul. Odată cu trecerea lunilor, se dezvolta și comportamentul lui pervers, până când, practic, ajunsesem ca Charlotte. În timp ce participa la un schimb care însemna să-i fie mirosite și linse picioarele pentru pantofi gratuiți, m-am gândit că anduranța mea pentru fetișul ăsta ciudat se va termina cu un trofeu.

Rezultatul? Nu a fost așa. A devenit din ce în ce mai rău. Nopțile ne certam când îl prindeam că făcea ochi dulci altor fete când ieșeam la cumpărături, la un restaurant, într-un bar. Eram geloasă? Poate. Dar cred că de fapt știam că nu pot fi cu cineva care prefera ce ieșea de pe cracii pantalonilor la o femeie decât ce-mi ieșea pe gură. Și partea cea mai nasoală? Nici măcar nu m-am ales cu niște pantofi moca.



Am fost într-un club cu nume de mobilă

Ai putea crede că femeile de aproximativ 30 de ani din New York și prietenele proaspăt absolvente din Surrey nu au nimic în comun. Ei bine, te înșeli. Pentru că prin 2011, eu și gașca mea am fost într-un club numit „Pat”. Niciuna dintre noi nu fusese părăsită printr-un bilețel sau chinuită să intre cu trupul după naștere într-o pereche de blugi de dinainte de sarcină, dar cu toate astea eram în oraș și gata să ne aruncăm printre carpete.

Rezultatul? Am specificat că „Patul” la care am fost noi nu era în New York, dar în centrul Woking-ului? Ei bine, în primul rând acolo era un singur pat. În al doilea rând, noi eram singurele persoane de acolo. Și în al treilea rând, când am încercat să stăm pe patul propriu-zis din zona VIP, ni s-a spus că nu aveam voie să trecem de panglica roșie a elitilismului. Nici măcar nu am fumat iarbă sau să fi ajuns pe bancheta din spate a mașinii de poliție. În schimb, am pierdut gazda pentru acea seară (și cheia de la casă) chestie care m-a făcut să intru pe ferestră, să descui ușa și să o găsesc pe gazda noastră adormită la etaj, goală. Se pare că fusese curtată de un tip pe nume Ace și s-a decis să încheie noaptea mai devreme și să meargă cu el acasă. Nu pot să nu mă gândesc că poate a luat prea în serios învitația în Pat.

Am flirtat cu ideea de relație cu același sex

Când Samantha s-a decis să facă grevă și să intre într-o relație lesbiană cu Maria, am fost șocată. În mare parte pentru că era vorba despre Samantha – o femeie a cărei agendă cu bărbați semăna mai degrabă cu Război și Pace. Dar o altă parte din mine putea să înțeleagă perspectiva „încercării sexuale” a Samanthei. Am studiat la o școală numai de fete, și să fiu a dracu dacă nu recunosc că întâlnirea școlară nocturnă nu s-a întâmplat. Au fost câteva încercări când aveam vreo 20 de ani (mozoleala ciudată de la baie, un pic de flirt inocent, o obsesie în toată regulă de nu-mă-mai-pot-opri-din-gândit-la-ea). Dar cel mai mult, am început să apreciez frumusețea femeilor.

Rezultatul? Am rămas cu bărbații. De asemenea nu sunt atât de reductivă încât să cred că este posibil pur și simplu „să devii o lesbiană”. Sigur, ciudatul sărut din adolescența mea a fost mișto, dar la fel au fost și prima gură de alcool, prima țigară. A fost o piatră de temelie; nimic mai mult, dar nici mai puțin. Apreciez în continuare forma feminină, încă am emoții în prejma femeilor subtile, inteligente și frumoase, dar s-a terminat cu pupatul fetelor în băi pentru mine.

Am luat în considerare să mă convertesc la iudaism

Poate e cultura; poate e mâncarea; poate e Liz Taylor. Oricare ar fi pornirea, am avut o relație amoroasă cu iudaismul de când Charlotte York a pornit pe calea care a început cu ea dând buzna în casa unui rabin de Sabat, pâna la scufundarea ei într-o mikvah. Revelația că și Elizabeth Taylor a făcut același lucru era cireașa de pe tortul matzo. Anii următori au fost plini de cercetări. Trebuie să recunoc, o mare parte din ele treceau prin stomac. Am început să recunosc coaja unui Borek și textura unei challah proaspăt coapte; bucuria a venit de la o shakshuka la mahmureală și o călătorie la Ottolenghi în ziua salariului. Asta m-a dus și la o mai mare apreciere a credincioșilor faimoși: umanitarismul lui Natalie Portman, umorul lui Sacha Baron Cohen și calitatea de star a lui Barbara Streisand.

Rezultatul? Încă nu m-am convertit. Probabil că are de-a face cu faptul că eu nu cred în Dumnezeu – Charlotte a primit educație episcopală pe pâine. Și nici nu puteam să trăiesc fără Crăciun. Cu toate acestea, aprecierea mea pentru tradiția iudaică nu a apus. Și atâta timp cât Borek încă există, nici nu se va întâmpla vreodată.

Mi-am dat întâlniri cu orașul meu

Oricine care a fost singură într-un oraș se va regăsi în episodul I Heart NYC din sezonul 4. Să fii singură și înconjurată de milioane de oameni poate fi mult mai romantic decât să fii singură cu o persoană cu care nu mai ai niciun pic de romantism. Într-o după-amiază din 2011, m-am trezit la cafeneaua Teatrului Național că beam un pahar de vin roșu de șapte, la aproximativ 15 minute după ce am ieșit dintr-o relație de trei ani. Aveam două bilete la Hamlet, dar aveam nevoie doar de unul. Când mi-am luat locul în Lyttleton (și mi-am pus geanta pe locul fostului) ar fi trebuit să mă simt ca cea mai singură fată din Londra. Dar nu a fost așa.

Rezultatul? În schimb m-am simțit liberă. Puteam să mă plimb pe Podul Waterloo și să lenevesc la catedrala Sfântul Paul pentru cât timp doream; puteam să beau un pahar de vin în Bedales și să citesc Vogue din scoarță-n scoarță; puteam să comand stridii (pe care el le ura) în Piața Borough și să mă uit la trecători – puteam să fac ce voiam eu. Chiar și acum, dupa șapte ani, visez la zile singură în orașul meu, la dimineți pe Columbia Road, cumpărături de seturi de porțelan și băut de cafea; la gustări de prânz din Piața Broadway; la după-amiezi în care să scotocesc prin raioane vintage pe Brick Lane; să-mi citesc cartea la lumina lumânării în Gordon’s Wine Bar. Da, te iubesc, Londra! Și te iubesc și pe tine, Sex and the City: pentru totdeauna al tău, al meu, al nostru.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE