Cum erau privite româncele, de ziua lor, în presa comunistă

8 martie e sărbătoarea aia cu origini socialiste, care-ți amintește că străbunică-ta era considerată un cetățean de mâna a doua, incapabilă de decizii politice, în vreme ce bunică-ta a fost condamnată la „înflorirea patriei” conform programului cincinal.

Eu una n-am avut niciodată o sensibilitate aparte pentru 8 martie, adică ziua aia în care oamenii zic că ies mai bine dacă-ți declanșează toate alergiile la polen, decât dacă se bagă într-o discuție serioasă despre discriminare, marginalizare sau violență împotriva femeilor.

Da' acum e și vina mea. Asta e, nu pot să uit de toate chestiile prin care au trecut cele de dinaintea mea, în numele unui concept despre ce este și ce ar trebui să fie feminitatea, care exista doar în mintea bărbaților.

Totuși, 8 martie e și ziua aia în care poți să freci sare pe rănile celor care se feresc de socialism mai ceva ca de lepră. Chiar dacă a trecut mai bine de un veac de la prima zi internațională a femeilor, mulți uită, voit sau nu, că ideea a pornit tot de la sufragetele socialiste și textilistele revoluționare din Rusia.

Bine, ziua asta nu a fost prea internațională înainte de 1975, atunci când a ajuns și în contabilitatea Națiunilor Unite. Și chiar dacă nu a reușit să intre prea bine în inimile vesticilor, rămâne o mare agitație în toate țările care au trecut prin experiența comunismului.

Oricum, dacă astăzi concetățenii tăi s-ar putea să-ți paseze o mulțumire cordială pentru existența organelor tale genitale, tot e ceva mai bine decât goana comuniștilor români de a-i huli pe imperialiștii care discriminau femeile, în vreme ce ei doar le condamnau la moarte sau sărăcie în numele „înfloririi patriotice a națiunii române din RSR”.

Și pentru că-i o sărbătoare cu origini prea roșii chiar și pentru un taur, am zis să văd cum o marcau adevărații jurnaliști români cu rădăcini sănătoase printre paginile de lemn ale preaiubitei gazete a proletariatului de pretutindeni - Scânteia.

Dintr-o curiozitate morbidă, am început chiar cu ediția din 8 martie 1967, prima după promulgarea decretului 770, care a condamnat, indirect, mii de femei la moarte, în anii lungi care s-au scurs până la Revoluția din '89.

Sunt un copil al primei generații de decreței, a celor mulți care au ajuns la maturitate reproductivă, dar nu numai, undeva între anii '80 și '90, tocmai pentru a prinde prăbușirea mărețului program în numele căruia au ajuns pe lume. Ambele bunici au respectat norma de copii recomandată de regim și au născut câte trei plozi sănătoși, în ciuda consencințelor pe care acele nașteri le-au avut asupra sănătății proprii.

Dacă bunica paternă s-a încadrat accidental în normă, închizând prăvălia chiar atunci când cumplitul decret intra în vigoare, cea maternă a trebuit să aducă pe lume alte două guri de hrănit, ca să-i mai liniștească pe cei care nu-i dădeau pace pentru că taică-su făcuse parte din țăranii moldoveni ce au susținut Garda de Fier.

Dacă ea a moștenit păcatele părintelui ei, nici eu nu pot uita de păcatele celor care au condamnat-o la o viață pe care nu știu cât și-o dorea. Da' ea a trăit, ceea ce nu pot să spun despre alte câteva mii de românce, care au plătit cu viața pentru îndrăzneala de a decide ce vor să facă cu propriul corp, în anii când regimul voia să-ți intre în casă și în pat. Până la urmă, cei care le-au condamnat la moarte, sunt tot cei care celebrau femeia ca stâlp al patriei multilateral dezvoltate în toate edițiile dedicate sfintei zile de 8 martie din Scânteia.

În martie '67, prima pagină era ocupată cu inaugurarea muncii agricole de primăvară, ieșirea ghioceilor, o țâră de corupție de cooperativă și marea primire a ambasadorului Pakistanului de către secretarul general al Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceaușescu.

Bine, au avut loc de un chenar micuț despre 8 martie în colțul din dreapta, atât cât să încapă niște cinstire a femeii pentru „rolul ce-i revine în societatea noastră ca cetățean și participant la înflorirea patriei, ca mamă și soție…”, iar de aici înțelegi și tu unde se îndreaptă autorul necunoscut al acestui omagiu.

Se vorbește și despre „mărețul program de înflorire continuă a patriei, care a creat cele mai favorabile condiții pentru afirmarea capacităților creatoare, energiei, talentelor multilaterale ale femeilor”, dar nu se scapă din vedere nici câteva subtilități adresate acelor elemente nocive, care nu respectă prevederile decretului 660. Natalitatea țării explodase deja, dar e greu să fii mulțumit atunci când visezi la populația Chinei.

Din fericire pentru femeile epocii, omagiul continuă într-un chenar de pe a doua pagină, în care sunt condamnați imperialiștii ce discriminează femeile, marginalizându-se pe piața muncii și condamnându-le la o viață în bucătărie.

În '67, condiția femeii nu era prea strălucită în țările vestice, unde multe au trebuit să renunțe la independența financiară din timpul războiului pentru a se întoarce la viața de casnice, dar acolo lucrurile se vor schimba în curând, în vreme ce ceața va rămâne de nepătruns în țările socialiste ca România.

În aceeași ediție, mai există o colecție de mărturii din partea unor românce, care, în linii mari, îți spun cât de fericite sunt pentru că au plozi și sunt întrebate de așteptările pe care le au de la fiii lor, dar nu și de la fiice.

Jurnaliștii de renume, care nici aici nu s-au semnat, practică și puțin shaming public pentru tovarășul Ion Lazea, care lucra ca chelner în Timișoara și nu-i mai scrisese maică-sii de ceva vreme, deși avea timp de atâtea note de plată la margine de Begă.

Un an mai târziu, jurnaliștii cu origini sănătoase au reușit să îngrămădească, chiar pe prima pagină, două căsuțe de text dedicate femeii, undeva între cuvântarea magică a tovarășului Janos Fazekas și semnificația dislocării „de la est de Suez”. Dar până la urmă, ce nu fac gazetarii adevărații pentru „ZIUA EI” și „CEA MAI FRUMOASĂ DIN LUME”.

În „ZIUA EI”, femeia e „păstrătoare a tradițiilor casei, familiei, poporului”, iar legenda meșterului Manole este un exemplu sublim de iubire pentru femei, potrivit autorului anonim. Altfel, ce persoană cu vagin nu și-ar dori să moară zidită în peretele exterior al unei biserici, în numele unui domnitor bărbat și al unui dumnezeu asemenea?

Al doilea text este o colecție a celor mai sublime cuvinte din limba română - viață, inspirație, victorie, memorie, durere - care se întâmplă să fie de gen feminin, dar și o lamentare tragică despre starea unei literaturii fără eroinele sale, de la Mara, la Anna Karenina și până la Victoria Lipan.

Dacă până acum fu puțină sărăcie de omagii la adresa femeilor, comuniștii s-au descătușat cu adevărat în anii '70. În ediția din 1978 există chiar și un mesaj al tovarășului Nicolae Ceaușescu cu prilejul „Zilei Internaționale a Femeii”.

Printre rândurile înecate într-un limbaj de lemn ucigător, se strecoară și niște „cordiale felicitări tuturor femeilor, care vor contribui la asigurarea tinereții și vigorii națiunii noastre socialiste”.

Și pentru că nu mai vorbise de mult despre imperialiștii meschini, mulțumește pentru aportul milioanelor de femei la „înfăptuirea politicii de pace și colaborare a partidului și statului nostru, la lupta forțelor democratice, progresiste, antiimperialiste de pretutindeni”.

Din fericire, existau și alte moduri de a omagia femeia în vremurile alea, dincolo de mesajele constipate în limbaj ale lui nea Nicu.

„Tovarășele noastre de muncă, de viață, de ideal” este un text care apare la loc de cinste, chiar sub mesajul semnat de primul fiu al poporului daco-român, și vorbește despre cum „femeia a urcat trepte de demnitate la care nici ea nu visa în trecut”, deși eu am perceput acest mesaj ca o sugestie subtilă pentru cele care s-au întins mai mult decât le este plapuma.

Oricum, cea mai tare chestie la acest articol este că autorul ține să citeze din mesajul lui nea Nicu, care este tipărit fix o geană mai sus pe prima pagină din Scânteia.

A doua pagină e complet dedicată tovarășelor și revoluționarelor proletare de pretutindeni, pentru că „femeia - participantă activă la viața politică, economică și socială a țării”. Bine, chestia asta e valabilă doar însoțită de un citat din nea Nicu.

Se vorbește pe scurt despre drepturile minunate de care se bucură femeile în națiunea comunistă, dar și de împlinirile pe tărâm social, de la mamele care nasc în spitale și până la reușita economică a unităților „Gospodina”.

Nu se uită nici perspectiva internațională, că degeaba există 8 martie, dacă nu profiți de moment pentru a arunca cu pietre în imperialiștii meschini, dar și cu titluri ca „femeile - victime ale inechității și discriminării” în LUMEA CAPITALULUI.

Mai era un singur an până la căderea regimului, dar libertatea era în continuare un vis îndepărtat în 1988. De data asta, ziua de 8 martie l-a prins pe primul tovarăș în cultul personalității, așa că cinstirea femeii a devenit un nou prilej pentru proslăvirea președintelui sfintei Republici Socialiste România.

Pe prima pagină a ediției din 1988, există o singură mențiune la 8 martie. E vorba de o telegramă adresată lui nea Nicu de participantele la adunarea festivă din Capitală, consacrată „Zilei Internaționale a Femeii”.

Printre toate materialele despre vizita istorică a tovarășului în Ghana, a existat o țâră de loc și pentru telegrama în care participantele la adunarea festivă își „exprimă împreună cu milioanele de femei de pe întreg cuprinsul României, simțămintele lor de aleasă prețuire, înaltă stimă și profundă recunoștință față de dumneavoastră, mult stimate tovarăș Nicolae Ceaușescu, militant revoluționar neînfricat și patriot înflăcărat, genial conducător de neam și țară, Erou între eroii gloriosului popor român, personalitate proeminentă a lumii contemoparane, etc”.

Până aici am rezistat la enumerarea de epitete și onomatopee în numele eroului fără de pată al RSR, care un an mai târziu va fi ciuruit la UM Târgoviște.

Pagina doi este dedicată planului economic împlinit exemplar, dar femeile își fac revenirea pe pagina trei. De aici am înțeles de ce încă mai punem femei îmbrăcate sumar pe pagina trei a unor tipărituri oarecare, chiar dacă pe vremurile alea se purta doar moralitatea în RSR.

„DE 8 MARTIE. FEMEILOR - OMAGIUL ÎNTREGII SOCIETĂȚI”, ocupă o pagină întreagă și nu este nelipsit de vorbele de duh ale maestrului Ceaușescu, care ne zice, cu toată mediocritatea posibilă, că femeile reprezintă mai mult de jumătate din populația țării. Desigur, singurul motiv pentru a-ți aminti de existența femeilor e ăla statistic. Mulțumim pentru atenție, domnu' Ceaușescu.

Oricum, și acest omagiu e lemnos și gol de orice înțeles, iar eu una am reținut doar promisiunile populiste pentru mamele eroine și anuala aruncare cu pietre în imperialiștii ce discriminează femeile în „lumea capitalului”.