istorie

Cum e să crești ca tânără în Iran, unde poți fi ucisă dacă porți vălul strâmb

Pe măsură ce tot mai multe femei din Iran renunță la văl pentru a protesta împotriva legii care prevede purtarea obligatorie a hijabului, o scriitoare îşi aminteşte cum, pentru ea şi alte femei, a existat mereu o conexiune între haine şi răzvrătire.
8.2.18
Femei iraniene la o demonstrație de pe 1 mai din 1979. Imagine via Broadly. Sursă foro de Christine Spengler via Getty Images.

Acest articol a apărut inițial în Broadly VICE.

În 1979, anul în care împlineam şase ani, femeile din Iran îşi pierdeau dreptul de a cânta şi de a merge pe bicicletă în public. Liderul revoluționar Ayatollah Khomeini guverna țara şi impunea cea mai strictă interpretare a legii sharia. Asta însemna că drepturile femeilor erau înjumătățite: femeile care aveau dreptul la moștenire primeau de două ori mai puțin decât un bărbat şi doi martori femei făceau cât un singur martor bărbat. Judecătoarele erau demise. Hijabul era obligatoriu pentru toate femeile. Autobuzele erau împărțite în funcție de sex, aşa că femeile erau nevoite să stea în spate — acoperite, transpirate şi înghesuite, doar pentru că erau blestemate să fie purtătoarele a doi cromozomi X.

Publicitate

De atunci, câteva dintre legile modestiei s-au mai relaxat, dar vălurile sunt încă obligatorii. În mai 2017, jurnalista şi activista Masih Alinejad, care este stabilită în Statele Unite, a fost chemată la White Wednesdays, o emisiune săptămânală adresată femeilor iraniene care pot participa ca să protesteze împotriva legii prin purtarea unui văl alb sau chiar lipsa lui. Cu toate că această campanie se desfăşoară de mai bine de un an, s-a bucurat de un val nou de recunoaștere în ultimele săptămâni.

Anul trecut, pe 27 decembrie, Vida Mohaved, o iraniană în vârstă de 31 de ani, s-a cățărat pe acoperişul unui telefon public într-o intersecție aglomerată a străzii Enghelab din Teheran. Şi-a legat vălul alb de un băț şi l-a fluturat în semn de protest. A fost arestată la scurt timp, dar fotografiile cu ea care au fost distribuite pe rețelele sociale le-au inspirat şi pe alte femei să facă la fel. O altă femeie, Narges Hosseini, a fost arestată pe 29 ianuarie pentru că a mimat un protest, de data asta folosind un hijab roşu. Ea este încarcerată, iar cauțiunea ei este de 135 000 de dolari. Arestul ei nu i-a descurajat pe activiști; din contră, a stârnit un val fără precedent de proteste similare care au condus la arestarea altor 29 de femei şi care s-a răspândit şi în alte oraşe, inclusiv Shiraz şi Isfahan. S-au alăturat bărbați şi femei care au fluturat vălurile simbolice. Câteva protestatare chiar şi-au incendiat hijaburile.

Publicitate

Se pare că am atins un punct de cotitură în ceea ce priveşte protestele împotriva legilor modestiei. Totuşi, ultimele proteste fac parte dintr-un istoric lung al mișcărilor de rezistență pentru femeile din Iran. În clipa în care au fost promulgate legile modestiei, femei din medii diferite — atât cele care nu erau de acord cu purtarea vălului, cât şi cele care îl purtau, dar care nu credeau că trebuie reglementat — s-au strâns laolaltă. În data de 8 martie, peste 100 000 de oameni au acaparat străzile capitalei iraniene. Dar acela a fost ultimul protest în care femeile aveau să aibă capetele descoperite. După aceea a devenit prea periculos.

Cu toate că abia eram suficient de mare ca să le pot înțelege, noile legi mă făceau să tremur de furie. Obișnuiam să mă folosesc de părul meu scurt pentru a pretinde că eram un băiat; refuzam să-mi accept destinul de femeie. Voiam să am aceleaşi drepturi ca şi prietenul meu cel mai bun. Îmbrăcată în haine de băiat, m-am bucurat pentru o scurtă vreme de viața mea de dinainte de revoluție. Dar am început să fiu recunoscută la scurt timp şi am fost forțată să renunț.

Aceste „legi care vizau sexele” erau câteodată neclare, iar pedepsele erau aplicate întâmplător — de la amenzi la bătăi cu pietre — şi erau construite pentru a stârni teroare. Existau zvonuri prin şcoală că femeilor care purtau ruj le erau tăiate buzele cu lame, dar n-am întâlnit niciodată pe cineva care să fi fost forțată să îndure asta.

Publicitate

Sora mai mică a prietenului meu a fost biciuită de Poliție pentru că a purtat o fustă în public. Era mică când s-a întâmplat, avea cam cinci ani, şi a fost traumatizată timp de mai mulți ani. La vremea aia, mai bine de jumătate dintre colegii de clasă ai surorii mele erau închişi pentru infracțiuni nou reglementate precum posesia de cărți antirevoluționare şi exprimarea unor viziuni sfidătoare. Colegii de clasă ai surorii mele au fost condamnați şi executați fără proces, ceea ce nu era tocmai neobişnuit. Aveau 16 ani.

După o vreme, tatăl meu s-a întâlnit întâmplător cu tatăl fetei ucise şi l-a întrebat de ce a fost omorâtă. Bărbatul a dat din cap şi a spus: „Nu ne-au spus niciodată”.

Râsul şi alergatul, alături de alte activități de zi cu zi, nu erau considerate modeste pentru femei şi erau pasibile prin lege. Ca mulți alții din comunitatea mea, ştiam că ceva nu era în regulă. Totuşi, mi-am reprimat râsetele şi m-am obligat să merg la pas atunci când picioarele mele voiau s-o ia la fugă.

Ziua Internațională a Femeii sărbătorită în Iran. Fotografie realizată de Christine Spengler, preluată de pe Getty Images.

După un an de la schimbarea regimului, Iran a fost implicat într-un război sângeros cu Irak, în urma căruia au murit un milion de oameni. Mă trezeam în fiecare dimineață îngrozită de gândul că aveam să fim bombardați. Moartea prematură părea o loterie în care eu şi prietenii mei fuseserăm înscriși fără voia noastră.

Viața mea era bântuită de frică. Îmi era frică să nu fiu luată în vizor de Poliția Moralității. Îmi era frică să nu dau peste un cadavru atârnat de schele în drumul meu spre şcoală. Totuşi, cel mai rău îmi era teamă că nu ştiam de ce destin să mă tem mai tare.

Publicitate

Ca multe alte adolescente de vârsta mea, am ajuns să sfidez legile stricte ale islamului și să mă revolt pe cât de mult posibil. Unele s-au perfecționat în fabricarea cocktailurilor Molotov, în timp ce altele ieșeau noaptea că să scrie retorici anti-regim pe pereți — ambele infracțiuni puteau fi pedepsite cu moartea.

Pe timpul zilei însă, moda era arma noastră secretă. Noile legi nu numai că îți restricționau felul în care te puteai îmbrăca, dar dictau și culorile premise pentru hainele noastre lălăi și fără formă (ca să facem haz de necaz spuneam că regimul vrea să ne facă să arătăm ca niște pinguini). Așa că uneori ne suflecam pantalonii că să lăsăm șosetele colorate la vedere sau ne ridicam mânecile că să ni se vadă încheieturile, dar de obicei mutam eșarfele un pic mai în spate pe cap că să ni se vadă părul. Dacă aveam breton, băgam un deget pe sub eșarfa și îl scoteam de acolo.

Curajul influența cât de mult păr eram dispuse să arătăm. Câteodată scoteam doar câteva șuvițe de sub hijab. Alteori trăgeam eșarfa aproape de mijlocul creștetului până mai avea puțin și cădea cu totul.

Ne-am dezvoltat reflexe rapide. Dacă vedeam mașinile Poliției Moralității sau ne întâlneam cu persoane mai conservatoare care se uitau urât la noi, ne aranjăm hijabul cu viteza luminii. Însă oricâte povești de groază auzeam despre arestări și violuri, nu puteam să nu ne opunem sistemului. Poate că simțul invincibilității și încăpățânarea specifică adolescenților ne intensificau acest comportament. Dar în principiu, ne săturasem să ne trăim viețile sub un regim opresiv.

Publicitate

Datorită muncii neobosite a militanților pentru drepturile femeii din Iran, în ultimul deceniu au început să fie mai puține restricții. Femeile poartă culori vii și materiale brodate, profitând de puțina libertate și flexibilitate care au fost create încetul cu încetul în jurul legilor, astfel încât să-și poată folosi hainele ca un mod de exprimare creativă. Unele din ele chiar refuză să-și poarte hijabul în mașină, spunând că se află în mediu privat.

Sfidările din ce în ce mai dese aduc cu sine și represalii din partea guvernului și hărțuire din partea justițiarilor cu atitudine de fariseu. În ultimele luni a crescut frecvența atacurilor cu acid asupra femeilor care nu poartă vălul cum trebuie. Acești bărbați țintesc femeile care nu sunt îmbrăcate modest și le aruncă acid în față, desfigurându-le pe viață. Chiar și așa, femeile din Iran nu dau înapoi de la lupta lor pentru egalitate.

Reflectând la problemele femeilor din Iran de unde locuiesc acum, în Statele Unite, îmi aduc aminte cum îmi stătea un nod în gât de fiecare dată când îmi făceam nod la hijab. Îmi aduc aminte de cât de inconfortabilă era eșarfa aia închisă la culoare și groasă pe timpul unei zile călduroase. Îmi aduc aminte cum mă uitam cu invidie la băieții în tricouri cu mânecă scurtă, și ce nedrept era că ei aveau dreptul să aleagă ce să poarte și eu nu.

Sigur că le respect pe femeile care aleg să-şi acopere capul. În 1936, înainte de reculul conservator, Reza Shah le-a forțat pe toate femeile musulmane să-şi lase capetele descoperite, într-o încercare de modernizare a țării. Bunica mea, care s-a opus acestei încălcări a drepturilor ei, a purtat o pălărie pentru a-şi ascunde părul. Şi dacă aş fi trăit în acele vremuri, aş fi susținut-o. Este important să putem alege.

În Statele Unite, dacă alegi să te exprimi prin modă, lumea se holbează, te laudă sau râde de tine. În Iran, femeile care se exprimă prin modă încalcă legea şi îşi riscă viețile. Ele folosesc moda ca pe o formă de răzvrătire.